Irina Giurgiu (32 de ani), prima femeie cu Licență Pro din România, a fost invitata emisiunii „La feminin”, noul proiect GSP.RO care promite să aducă cititorii site-ului cât mai aproape de cele mai influente femei din lumea sportului # Irina Giurgiu vorbește despre copilărie, familie, sacrificii, dar și despre momentele grele care i-au marcat cariera # Recunoaște că a fost afectată emoțional de bărbații alături de care a lucrat, dar niciodată n-a vrut să renunțe și s-a străduit să demonstreze că este o persoană puternică
- Emisiunea „La feminin” poate fi urmărită ÎN FIECARE JOI, de la ora 20:00, pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici)
Irina Giurgiu a fost prima femeie antrenor din România care a obținut Licența Pro. Pentru că fotbalul a reprezentat totul în viața ei, Irina a fost pe teren încă de mică.
A fost coordonator pentru dezvoltarea fotbalului feminin în cadrul Federației Române de Fotbal, antrenor secund la echipa națională de senioare a României, dar și antrenor principal al echipelor naționale Under 16 și Under 17.
În prezent e antrenoare în cadrul propriului club de fotbal feminin, ACS Dream Team București.
- Bun găsit, Irina! Ești prima femeie care a obținut Licența Pro, dar înainte de toate vreau să ne spui: de unde pasiunea pentru fotbal?
- De mică mi-a plăcut să joc fotbal și jucam foarte mult cu tatăl meu. Cred că el este principalul vinovat pentru această pasiune. Și pot să spun că fotbalul ne-a ajutat pe noi ca familie să rămânem uniți.
- Dar ai început cu handbalul, cum de-ai schimbat sportul?
- Am practicat timp de șase ani handbal, la CSS Baia Mare și la CS Marta, dar după aceea am auzit că este și fotbal feminin, destul de târziu spun eu, la vârsta de 18 ani și am renunțat imediat la handbal și mi-am urmat pasiunea mea.
- Cum a fost această schimbare pentru tine?
- Mare! La început atingeam mingea cu mâna, mai aveam anumite greșeli. Pasiunea a fost cumva în interior și am urmat acest parcurs. Normal că m-am bucurat să fiu susținută și de familie. Cred că dacă nu eram susținută, nu ajungeam să fac performanță în acest sport.
- Tatăl tău te-a îndrumat și te-a sprijinit către acest sport. Părinții au fost și ei sportivi?
- Tata a jucat fotbal în tinerețe, dar la nivel de amatori, și chiar a făcut și o echipă la el în comună. O echipă de care s-a ocupat. În care au jucat toți nepoții din familie, vecinii și oamenii din sat. Era cumva antrenor, președinte, jucător, era de toate. Ne ducea, când eram mici, pe mine și pe sora mea la meciurile din weekend și cred că ne-a ajutat foarte mult acest lucru.
- Și-a dorit băieți și-avut doar fete.
- Da! Și-a dorit băieți ca să urmeze visul lui și să ajungă fotbaliști. A încercat până la al treilea și din fericire a ieșit băiat și atunci s-a oprit. La mine în familie, acum toată lumea joacă fotbal și antrenează. Atât și sora mea, care are 33 de ani. Ea are doi copii și joacă pentru CFR Cluj, în liga a treia. Fratele meu locuiește în Baia Mare și are un club de fotbal de fete și de băieți. Îi place foarte mult să lucreze cu fetele.
- La Baia Mare ai primit și tu oportunitatea să ajungi antrenoare, nu?
- Da. Eram studentă la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Președintele clubului de atunci, domnul Marcel Popa, a văzut în mine, probabil, calități de lider și mi-a oferit această oportunitate de a antrena grupa de junioare a clubului. Era o grupă nou formată, cu puține jucătoare, dar pentru mine a fost ceva interesant și am spus imediat „da”.
- După doi ani ai preluat echipa de senioare. Cum a fost noua experiență?
- Domnul Popa a crezut în mine foarte mult și a văzut că sunt implicată și ca antrenoare, și ca jucătoare la echipa de senioare. M-a susținut să mă înscriu la Școala de Antrenori, la București. Mi-a spus că el crede în mine și că vrea să fiu antrenor principal la echipa de senioare.
- Și-ai acceptat din prima.
- N-am stat mult pe gânduri! Îmi plac provocările și am acceptat acest lucru, dar mi-a fost foarte greu să fiu și jucătoare, și antrenoare. Atunci mi-am dat seama că nu mai pot să fac performanță în sport ca jucătoare și mi-am dorit să fac performanță ca antrenoare!
Și-a creat propriul club de fotbal alături de soțul ei: „Mi-a lipsit foarte mult munca pe teren”
- După perioada petrecută la Baia Mare ca antrenoare la senioare ce a urmat?
- Am participat ca voluntar în taberele de pregătire ale FRF. Acolo m-au remarcat antrenorii de atunci de la echipele de junioare și antrenorul principal, Mirel Albon. Dar și domnul Alin Cioban, care este președintele Comisiei de Fotbal Feminin. Au văzut, la fel, calitățile mele și m-au propus să preiau funcția de antrenor secund la echipa națională U19.
- De ce ți-a plăcut acest rol de antrenoare? De ce nu te-a tentat poate un rol în conducerea unui club?
- O întrebare foarte bună! Îmi place și la nivel de conducere să mă implic, mai ales că noi, eu împreună cu soțul meu, avem un club de fotbal feminin, ACS Dream Team București. În clubul nostru cam facem de toate, adică și antrenăm, ne ocupăm și de partea de organizare de meciuri, competiții, dar recunosc că cel mai mult îmi place să fiu pe teren.
- Spune-ne care este povestea clubului vostru.
- În 2016 ne-am mutat în București. Amândoi aveam muncă de birou la Federația Română de Fotbal. Coordonator pe fotbalul feminin și antrenor la echipele de junioare. Atunci eram la U15 și U16, plus secund la senioare.
- Dar...
- Mi-a lipsit foarte mult munca pe teren, să fiu zilnic pe terenul de fotbal. Atunci m-am gândit că fiind un antrenor tânăr am nevoie de practică zilnică pentru a progresa și nu am găsit, din păcate, atunci, un club, să spun așa, serios în București. Am zis să începem noi să ne facem propriul club. În 2017 am pus bazele ACS Dream Team București.
- Și acum care este stadiul?
- Din păcate, am avut o colaborare, să-i spun așa, greșită. Am încercat să colaborăm cu un club de Liga 1 anul trecut, nu ne-a ieșit și în momentul acesta avem doar U17 și U13.
- Este mai greu la senioare, nu?
- Da, este mai greu. De la început am avut echipă de liga a treia, liga a doua, dar din păcate nu am putut să ne susținem din punct de vedere financiar.
- Revenind la cariera ta de antrenoare, tu ai avut sau ai un model?
- Îmi place foarte mult Guardiola, este antrenorul meu favorit. Îmi place foarte mult ce face atunci când antrenează. La toate echipele pe care le-a antrenat spun eu că a făcut performanță și îl urmăresc cu drag. Îmi place și partea lui umană, nu doar ca antrenor.
- La cursurile pentru Licența Pro, ai fost singura femeie din grupa ta?
- Da. Și colegă cu Mutu, cu Rădoi, cu Bratu, cu Goian. Au fost mai mulți antrenori și care sunt acum în Liga 1. Măldărășanu, de exemplu. A fost, pot să spun, o provocare să fiu acolo și chiar m-am bucurat foarte mult că am ajuns să fiu colegă cu ei și să pot să învăț din experiențele lor.
- Cum a fost pentru tine ca femeie să fii acolo? Erai singura printre bărbați...
- Din fericire, la Licența Pro a fost altceva față de celelalte licențe. La Licența Pro, am fost tratată de la egal la egal. Pentru că erau antrenori care deja antrenau la un nivel și nu mai aveau acele comentarii răutăcioase la adresa mea și chiar m-au încurajat și m-au felicitat pentru alegerea făcută.
- De ce spui asta? Anterior ai avut experiențe mai puțin plăcute?
- Da, au fost foarte multe! Nu prea am vorbit până acum despre aceste lucruri... Au fost momente când m-au afectat foarte mult emoțional, pentru că eram înconjurată de bărbați care nu credeau că o femeie poate să facă performanță în fotbal.
- Și...
- Și eram luată cumva în derâdere, nu știu, înjosită de multe ori! Făcându-se glume pe seama mea și de fiecare dată când mergeam și intram la cursuri mă simțeam deja foarte prost. De multe ori am vrut să renunț să mai merg. Acum mă bucur că nu am făcut acest lucru și mă bucur că am avut alături de mine familia, care m-a susținut, și pe soțul meu, care a fost tot timpul psihologul meu în momentele grele.
- Ce te-a ținut cu adevărat acolo?
- Pasiunea pot să spun! Pasiunea și obiectivul meu de a ajunge să fiu prima femeie din România cu Licența Pro. Chiar a fost o provocare și un vis. După cum vedeți, și Dream Team București are același nume. Am încercat tot timpul să am visuri și obiective mărețe pe care să ajung să le îndeplinesc și chiar mă bucur că nu am renunțat.
- În Liga 1 a fost un scandal legat de antrenorii cu Licență Pro care erau folosiți ca paravan. Cum ai văzut acest subiect?
- Chiar am intrat într-un conflict pentru că mi-am dat cu părerea... Am spus că mi-aș dori ca fiecare antrenor care ajunge să antreneze la nivel înalt să treacă prin anumite etape. Adică să nu ajungă direct sus! Pentru că este o muncă foarte mare pe care antrenorii care au luat Licența Pro o fac timp de 10 ani. Îmi susțin ideea și mi-aș dori să văd antrenori calificați care au muncit și care sunt acolo, sus, să se bucure de rezultate.
- Nu durează cam mult să îți iei Licența Pro?
- Durează foarte mult, dar consider că dacă fiecare jucător s-ar preocupa mai devreme de cariera lui după ce termină fotbalul, atunci ar ajunge mai rapid la obținerea ei. Un jucător renunță la fotbal în jur de 35-38 de ani, după care începe să facă școlile, să studieze și durează.
- Adică să facă din timp aceste studii.
- Da.
- Pe tine te-ar tenta să antrenezi o echipă din Liga 1 la fotbal masculin?
- Nu! Îmi doresc să rămân în fotbalul feminin, pentru că eu consider că trebuie să fie oameni valoroși și la fotbalul feminin. La fotbalul masculin, sunt foarte mulți antrenori și cred că e bine să rămân aici.
- Ai lucrat o bună perioadă de timp la FRF. Ai fost secundul lui Cristi Dulca la echipa națională de senioare. Cum a fost experiența?
- Am progresat foarte mult din momentul în care am ajuns la FRF. Eram Irina Giurgiu, nu știa nimeni de ea. Nu știa nimeni ce poate, dar după zece ani consider că am acumulat foarte multă informație. Am avut norocul să lucrez cu foarte mulți specialiști. Cu profesioniști în domeniul fotbalului și după zece ani sunt o antrenoare care a progresat și sunt gata să trec la următorul nivel.
- De ce ați plecat de la echipa națională?
- Pot să spun de ce am plecat eu. Nu vreau să intru în alte detalii. Eu mi-am dorit foarte mult să fac o schimbare. A fost gândită cu mult timp înainte. Mi-am dorit să fac o schimbare, pentru că îmi doresc să fiu "principal". Îmi place și să fac munca de secund, dar consider că am multe de arătat ca "principal" și a fost momentul să iau această decizie. Am luat această decizie pentru mine și pentru familia mea.
„A crescut și numărul de jucătoare, dar să creștem și calitatea”
- Ce așteptări ar trebui să avem în continuare de la fetele noastre?
- În ultima perioadă, fotbalul feminin s-a dezvoltat în România din punctul de vedere al competițiilor sportive. A crescut și numărul de jucătoare, dar eu mi-aș dori să creștem și calitatea. De aceea, îmi doresc de la echipa națională să aibă rezultate și să vină jucătoare din spate care chiar își doresc să ducă echipa națională la o altă etapă.
- Crezi că ne putem califica la EURO 2025?
- Este foarte greu, mai ales că în momentul acesta suntem în grupa a treia valorică. Este foarte greu să ajungi să te califici din grupa a treia la un Campionat European. Îmi doresc ca fetele să reușească! Am lăsat în echipă fete care au muncit foarte mult pentru fotbalul feminin și mi-aș dori să se bucure de rezultate.
- Ce ne-ar trebui ca să ajungem la European?
- Sunt foarte multe lucruri de pus la punct și aici pot să fac o comparație cu alte țări care au ajuns să facă performanță. Au plecat de la nivelul de bază, de la infrastructură, de la terenuri, cât și de la antrenori calificați. Consider că dacă fiecare echipă din Superliga națională ar avea condiții de pregătire foarte bune, atunci și echipa națională ar avea de câștigat. Cumva, jucătoarele care evoluează în străinătate vin și aduc un plus echipei naționale. Sunt jucătoare talentate și în România, dar dacă cineva le-ar susține mai mult, cu siguranță ar ajunge să joace mult mai bine.
„Sunt oameni implicați care apreciază jucătoarele de fotbal feminin”
- Totuși, în ultimii ani, s-a dezvoltat fotbalul feminin, nu mai este cum era pe vremuri, adică inexistent aș zice.
- FRF a promovat foarte mult fotbalul feminin și consider că datorită oamenilor implicați acolo a ajuns fotbalul feminin să se bucure de așa multă susținere. Îl compar cu 2010, anul în care am început eu să joc fotbal. În România erau doar 10 echipe în Superligă. Nu erau echipe de junioare, nu erau competiții. Acum avem Superliga, Liga 2, Liga 3, avem campionatul U17, U15, U13, U11. Dar și cel mai de succes proiect pentru fetițe, proiectul Playmakers, fetițe care joacă de la vârsta de 5 ani fotbal! Dacă ne uităm în spate, chiar s-a dezvoltat la nivel de număr de competiții, de număr de jucătoare.
- Cum ți se pare că este văzut fotbalul feminin în România?
- Dacă vorbim despre oamenii care sunt pasionați de fotbalul feminin, spun că sunt oameni implicați care apreciază jucătoarele și apreciază tot ce se întâmplă în România. Dacă vorbim cu oameni din afară, să spun așa, unii nu cred încă în totalitate în fotbalul feminin și consideră că nu este un sport pe care ar trebui să îl practice fetele.
- Ce înseamnă să fii femeie în fotbal? Fie că ești jucătoare, antrenoare...
- De exemplu, dacă spunem că un băiat joacă fotbal, probabil că toată lumea îl aplaudă, îl felicită, ce frumos! Probabil că dacă vorbim despre o fată că joacă fotbal, unii spun că nu ar trebui să joace, că de ce joacă, că nu o să facă nimic, că nu o să câștige bani din fotbal, cam aceasta este diferența.
„Jucătoarele au și job-uri și merg la muncă în fiecare zi”
- Poate o jucătoare să se susțină din banii din fotbalul feminin din România?
- Da! Sunt jucătoare profesioniste. În Superligă toate jucătoarele au contracte și chiar pot să se susțină din fotbal. Dacă ne uităm la echipele din play-out, nu este acest lucru. Cu toate că Federația a obligat cluburile să le facă contracte jucătoarelor. Dar să nu vorbim aici de Liga 2, Liga 3 în care nu, nu te poți susține din fotbal și trebuie să faci altceva în paralel.
- Unele poate sunt studente și sunt ajutate de părinți, de exemplu. Dar cele mai în vârstă ce fac pe lângă fotbal?
- Sunt la școală, la liceu, la facultate. Cele peste 25 de ani au un job part-time în care merg la muncă în fiecare zi, după care merg la fotbal. Dar ele rămân în fotbal mai mult de plăcere și nu pentru partea financiară.
- Ce este mai bine oare și din acest punct de vedere: să fii jucătoare, antrenoare, poate femeie arbitru?
- Cred că fiecare poate să facă ce își dorește și nu cred că se potrivește la toată lumea la fel. Mie îmi place să antrenez, poate uneia îi place să arbitreze sau să joace. Aici pot să compar puțin și să mă gândesc și la sora mea care este profesoară de educație fizică. Are doi copii și în weekend merge și joacă fotbal de plăcere. Ea merge pentru relaxare, pentru menținere și face foarte bine.
- Dacă vor fetele din România să meargă la fotbal, tu cum le îndrumi către asta?
- Este foarte important ca orice copil să practice un sport. Dacă sunt atrase de fotbal, să încerce! Să meargă la părinți, să îi convingă, să le ducă măcar la un antrenament. Cu siguranță, dacă părinții vor vedea plăcerea și că fiica lor se simte foarte bine după un antrenament, atunci o vor lăsa să meargă.
- Sunt multe fete care încep de la băieți.
- Pentru mine ca antrenoare a contat foarte mult să am fete care au jucat cu băieții. Mai ales pentru echipa națională.
- De ce?
- Veneau mult mai pregătite decât fetele care joacă în echipe de fete. Ca să fii acceptată într-o echipă de băieți și să joci trebuie să fii foarte bună. De exemplu, dacă sunt într-o echipă 15 băieți și o fată înseamnă că fata respectivă este bună și joacă. Atunci este un plus foarte mare când se transferă la echipe de fete în care tot timpul va face diferența. Și mai ales că dacă fata respectivă nu joacă și nu este bună va renunța.
- Deci trebuie să fii cumva și puternică mental de mică.
- Exact.
- Cât de important este pentru o sportivă în general să aibă parte și de acest ajutor psihologic?
- Foarte important, un lucru care s-a dezvoltat în ultima perioadă. Dacă aș fi apelat eu ca antrenoare sau jucătoare în momentele grele la așa ceva, probabil eram mult mai deschisă. Treceam repede peste anumite provocări. Consider că și familia poate să fie un psiholog foarte bun. Dacă ai o familie care te susține, mai bine să apelezi prima dată acolo.
- Pentru fete este și o presiune a aspectului fizic. O avem pe Teo Meluță, care este cea mai cunoscută jucătoare de la noi, dar și cea mai frumoasă. Evident că sunt și alte fete frumoase, dar presiunea asta cum se simte?
- Eu o cunosc pe Teo și chiar am avut onoarea să lucrez cu ea și este o persoană foarte normală. Nu se consideră cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă și așa mai departe. Ea vrea să facă o carieră în fotbal și vrea să iasă în evidență prin acest lucru! Și atunci, celelalte lucruri care se scriu pozitiv despre ea, că arată bine, că este frumoasă..., cred că sunt un plus, dar ea este modestă. Este o jucătoare care muncește foarte mult.
- Că tot vorbeam despre partea financiară, mai este și acest plus că poate îți mai vin contracte pe partea de imagine și mai ai niște câștiguri și de acolo.
- Da, așa este. Este un plus să fii frumoasă în fotbal sau în orice domeniu.
- Vorbeam mai devreme despre arbitraj. Femeile arbitru parcă sunt mai criticate totuși decât jucătoarele la noi, nu?
- Sunt foarte criticate și ele. Chiar în decembrie am avut un curs, Erasmus pentru educarea părinților în fotbalul feminin. Am avut-o invitată pe Iuliana Demetrescu, care ne-a vorbit din experiența ei. I-a fost foarte greu să ajungă la nivelul la care este astăzi.
- Iuliana a ajuns la un nivel foarte bun!
- Să arbitreze meciuri de Campionat Mondial, de Champions League și a avut momente foarte grele când era pe teren. Era înjurată, iar familia era în tribună... Mama cu tata erau acolo și auzeau toate lucrurile acestea! Este foarte, foarte greu. Probabil pe mine, ca antrenoare, nu mă înjură foarte des publicul, pentru că nu prea interacționez cu ei. Dar ea fiind acolo în rolul principal poate între băieți, între fete, atunci este mult mai expusă.
- Cum este într-un vestiar de fotbal feminin? Există conflicte ca la băieți?
- Există și cred că este normal să fie conflicte, dar să fie conflicte constructive. Mai ales după un meci pierdut sunt anumite situații în care poate își reproșează între ele. Niciodată nu sunt conflicte agresive.
- Cum gestionezi situațiile tensionate din cadrul unei echipe?
- Comunicarea este foarte importantă și este cheia pentru aceste conflicte. Dacă apar conflictele care sunt normale, atunci vorbim, dacă este cazul, la nivelul echipei sau individual cu fiecare dintre ele.
- Care a fost cea mai dificilă situație prin care ai trecut tu ca antrenoare?
- Am avut un moment foarte greu. Cred că cel mai greu moment a fost când am avut un turneu de calificare în Turcia cu echipa U17 și a fost perioada COVID-ului în care trebuia să ne testăm din două în două zile. Au ieșit jucătoare pozitive... Am avut primul meci și am făcut egal cu Turcia. Iar la meciul următor au ieșit alte două jucătoare importante pozitive, testele venind cu două ore înainte de meci.
- Era o perioadă de haos, nu înțelegea nimeni nimic.
- O situație foarte grea. Nu știam cum să jucăm, cu cine să jucăm, cine este apt, dar am reușit să gestionez foarte bine această situație, am mers pe teren și am câștigat și ne-am calificat la Turneul de Elită. A fost cumva foarte greu, dar la final ne-am bucurat împreună de rezultat și a fost o eliberare după toată munca depusă.
- Și cea mai frumoasă trăire a ta ca antrenoare?
- Au fost foarte multe momente frumoase și consider că cel mai important moment și cel mai frumos e când ți se cântă imnul. La fiecare meci aveam emoții! Era o mândrie să fiu acolo și chiar la ultimul meci știind că mă voi retrage a fost o emoție foarte, foarte mare și am avut trăiri intense.
- Aș vrea să revenim un pic la atmosfera din tribună. Și la fotbalul feminin vin părinții și strigă din tribună?
- Sunt peste tot! Dar noi încercăm să fim alături de ei, să îi ajutăm să se tempereze și să îi învățăm cum să reacționeze în anumite momente. Înaintea unui meci ce ar trebui să îi spună copilului, iar după meci cum să îl încurajeze. Sau dacă vrea să îi spună anumite lucruri, să o facă după două, trei ore. Nu imediat după ce a ieșit de pe teren: "Ai jucat rău, nu a fost bine, ai ratat"... Și așa mai departe. Încercăm să facem tot posibilul ca ei să înțeleagă ce nevoi are copilul.
- În special în România ne lovim de misoginism. Au fost atâtea persoane din fotbal care au ieșit public cu diverse declarații. Cum reușiți să treceți peste lucrurile astea?
- Consider că suntem puternice și pasiunea ne face să rămânem în acest fenomen. Dacă nu ar fi pasiunea, nu cred că am rezista să rămânem și să facem carieră, să facem performanță. Da, sunt foarte multe persoane care critică fotbalul feminin, dar cum am spus și înainte, trecem peste. Încercăm să vedem partea plăcută și este important ca fiecare dintre noi să aibă și susținere. Probabil, avem momente când vrem să renunțăm. Dar dacă vine cineva din familie și te încurajează și spune că este alături de tine, atunci contează și chiar merită la final.
- Tu de câte ori ai fost trimisă la cratiță?
- Am fost trimisă de foarte multe ori. Chiar îmi place să gătesc și gătesc pentru fiica mea, așa că nu este ceva rău să fii trimisă la cratiță! O fac cu plăcere când este cazul. Cel mai greu moment a fost după ce mi-am luat Licența Pro. Un moment în care am considerat eu că trebuie să mă bucur, să apreciez că am ajuns acolo... A fost momentul în care mi-am luat cele mai multe critici, nu știu, vorbe urâte.
- De la cine?
- Cei care nu mă cunoșteau m-au criticat! Cei care mă cunosc știu că nu am făcut ceva rău și m-au apreciat că am ajuns acolo. Am avut un moment greu, pentru că citeam comentarii în presă, peste tot, eram înjurată și mă gândeam: oare ce am făcut așa de rău??, că nu cred că am făcut ceva rău... Și atunci, am ales să îmi închid rețelele de socializare, să nu mai văd și să mă bucur de moment.
- Cum ai reușit să treci peste jignirile astea?
- Cred că este important să facem pauze. Să nu renunțăm, dar să facem pauze. Când avem nevoie de liniște, închidem tot, suntem noi cu familia, trecem mai departe și viața merge înainte.
- Un caz public concret a fost când FRF a introdus această obligativitate a echipelor de fotbal feminin la cluburile din Liga 1 și atunci știm exact că Gigi Becali a ieșit și a spus lucruri...
- Nu m-am implicat foarte mult în acest subiect. Este doar o părere și asta nu înseamnă că toată lumea are aceeași părere. Eu mă bucur că FRF a obligat cluburile să își facă echipe feminine. Până la urmă, asta este o normalitate! Dacă ne uităm în toate țările din Europa care sunt dezvoltate, au această regulă și cred că este foarte bine.
- Ești și mamă acum. Cum se împacă rolul de mamă cu cel de antrenoare sau de femeie în sport?
- Foarte bine. M-am așteptat la anumite provocări și chiar au fost, dar am reușit să trec peste ele. În primul cantonament după ce am revenit pe teren, Amira avea 9 luni. Am luat-o cu mine în cantonament cu echipa națională. O alăptam atunci și era cumva foarte brusc să fac această ruptură.
- N-a fost deloc simplu, asta e clar!
- A fost un cantonament foarte greu pentru mine, pentru că nu dormeam nopțile. Pe teren trebuia să fiu atentă, responsabilă și să arăt că merit să fiu din nou acolo. Am pus foarte mare presiune pe mine, pentru că nu mi-am dat voie să greșesc. Că trebuie să fiu perfectă. A fost un moment greu, dar după cantonament am făcut o analiză și mi-am dat seama cât de minunat este să poți să faci acest lucru și să îmbini familia cu cariera.
- O îndrumi deja pe fetița ta către sport?
- Mi-aș dori să practice un sport și normal că avem foarte multe mingi și ne jucăm cu ele. O voi susține în orice sport ar dori, dar mi-aș dori să facă un sport. Nu contează ce sport, dar consider că un copil care practică un sport are multe oportunități. Se dezvoltă într-un alt fel și îmi doresc pentru ea să se bucure la fel ca mine de plăcerea de a face parte dintr-o echipă, de a călători sau multe alte lucruri pe lângă performanță.
- Dacă va alege să meargă pe drumul fotbalului, se va lovi și ea de diverse critici, jigniri... Crezi că îți va fi mai dificil să gestionezi situația?
- Eu am speranțe ca în viitor să nu mai fie așa de greu să joci fotbal în România sau în altă parte. Mi-aș dori să îi fie mult mai ușor și să fie apreciată. În momentul în care va juca fotbal, să se spună: "Wow! Ce frumos! Bravo!". Să o susțină oamenii din jur.
Un exemplu de urmat: Florentina Olar, căpitanul echipei naționale de fotbal feminin
- Ai spus că ți-a fost destul de dificil să revii chiar și antrenoare fiind după ce ai adus-o pe lume pe fetița ta. Dar știm și cazuri de jucătoare care revin pe teren după ce au născut. Cât de dificil este pentru ele?
- Pot să o dau exemplu pe Florentina Olar, care este căpitanul echipei naționale. Are doi băieți minunați și chiar în timpul cantonamentelor i-a adus cu ea. Îmi aduc aminte că la un meci jucat la Botoșani, cu Belgia, când a revenit pe teren la șase luni după ce l-a avut pe micuțul Patrick. La final de meci a fost cea mai bună jucătoare de pe teren. M-am bucurat enorm de reușita ei și de atunci este un model pentru mine!
- Ce înseamnă asta pentru corpul unei femei? Cât de dificil este din punctul ăsta de vedere?
- Ea a fost o persoană și o jucătoare foarte responsabilă. A fost foarte activă, a avut grijă de ea, de ce mănâncă, se antrena suplimentar... Și trecerea a fost mai ușoară decât dacă ai fi o persoană care nu te-ai implica și nu ai avea grijă de corpul tău. Ea după șase luni a arătat ca înainte. Același lucru acum, în Turcia, în februarie, am avut cantonament. A născut al doilea băiețel și a revenit pe teren după șapte luni și a fost printre jucătoarele care au alergat cel mai mult.
- E o eroină!
- Este, este! Și chiar a venit cu ambii copii în cantonament ajutată de soțul ei. Este ceva incredibil ce poate să facă o jucătoare care își dorește să facă performanță.
- Cât de importantă este nutriția pentru sportive?
- Foarte importantă. Consider că micile detalii fac diferența pentru ca o jucătoare să ajungă să joace la nivel profesionist. Este important să știe ce trebuie să mănânce înainte de meci, la micul dejun, prânz, cină, să aibă o alimentație echilibrată. Dacă o mașină nu este alimentată corespunzător, atunci ne gândim dacă aceasta va funcționa sau nu. Și atunci, într-adevăr, ajungem la aceeași concluzie. Dacă nu ne alimentăm corespunzător, nu putem să facem performanță.
- Avem destul de multe fete plecate la echipe din străinătate. E clar că e mult mai bine acolo pentru ele.
- Fotbalul din străinătate este mult mai avansat decât la noi în țară și le sfătuiesc pe cele mai talentate sau cele mai bune jucătoare de la noi să facă acest pas și să aibă curaj. Pentru că acolo cu siguranță vor progresa mai rapid.
- Dar tu ce sfat ai primit în cariera ta și de la cine?
- Nu știu, au fost foarte multe persoane care m-au ajutat și m-au influențat în cariera mea. Nu mai știu cine mi l-a dat, dar un sfat a fost să învăț încontinuu. Cred că asta este foarte important în cariera unui antrenor, pentru că fotbalul se dezvoltă.
- Este o presiune în plus pentru femei știind că fotbalul este, până la urmă, o lume a bărbaților?
- Da, este o presiune și chiar în România am avut anumite situații... Sau colegele mele au avut. Când ca antrenoare de fotbal trebuie să mergi întâi să demonstrezi, să faci o perioadă de probă, de o săptămână, două și așa mai departe.
- Ceea ce la bărbați nu e așa.
- Dacă ar veni un bărbat, l-ar angaja imediat! Nu mai trebuie să demonstreze, pentru că el e deja în fenomen și e bărbat și știe fotbal. Cred că aici se face diferența. Noi trebuie să demonstrăm prima dată, după care să ajungem într-o funcție. Bărbații ajung imediat. Și d-asta pot să spun că mi-am dorit să am un băiat, pentru că mi s-a părut că este mai ușor în fotbal pentru băieți decât pentru femei, dar acum mă bucur că am o fetiță.
Irina Giurgiu,
- Dacă fetele ajung mai greu la Euro, prima reprezentativă s-a calificat la Campionatul European din Germania.
- Mă bucur de această performanță. Am fost pe stadion la meciul câștigat împotriva Elveției și chiar am plâns de fericire. A fost un moment foarte frumos și chiar îmi doresc să facă performanță România. România are nevoie de sport, România are nevoie de fotbal și consider că pe noi ca țară ne-ar ajuta o performanță acolo.
- Ce ne trebuie să facem o figură frumoasă?
- Să fim o echipă! Cred că așa am câștigat și meciurile din grupă, fiind o echipă! Să nu fie fiecare pentru el. Și cred că forța grupului poate să câștige.
- Ai un jucător român pe care-l admiri?
- Cu siguranță, am jucători preferați, pentru că de mică m-am uitat la meciurile echipelor naționale. Mi-a plăcut și îmi place în continuare de Gheorghe Hagi. Este unul dintre cei mai buni jucători pe care i-am văzut jucând. În momentul acesta îmi place Nicolae Stanciu. Mi se pare că este un lider al echipei naționale și mă bucur că a reușit să facă un grup.
- Din valul acesta de jucători tineri, pe cine vezi un viitor lider al echipei naționale?
- În ultima perioadă l-au promovat foarte mult pe Drăgușin, l-am urmărit încă de când era la juniori și mi-a plăcut de el de atunci. Mă bucur acum că a ajuns la un nivel foarte bun și mi-aș dori ca el să fie următorul lider al echipei naționale.
- Drăgușin joacă puțin, Moldovan nu joacă deloc. I-ai chema la echipa națională?
- Este o situație complicată. De obicei, un selecționer trebuie să aleagă cei mai buni jucători în momentul respectiv și jucătorii care sunt în formă. Este normal că dacă nu joacă la club, e foarte greu să joace la echipa națională. Cred că ar trebui să fie mai ușor pentru noi ca selecționeri, dar sunt anumite provocări în care selecționerul trebuie să ia decizii și normal că își asumă acele decizii.
- Este și această discuție că ar fi corect față de cei care au jucat în preliminarii să joace la turneul final.
- Nu știu dacă putem să mergem pe această premisă, pentru că jucătorii la echipa națională tot timpul se schimbă și trebuie să aduci jucătorii care sunt în formă. Nu cred că ar fi nici corect pentru ceilalți dacă ar veni tot aceiași jucători și i-ai selecționa tot timpul. Adică ce motivație să mai aibă alt jucător să joace bine și să fie văzut de selecționer? Cred că este benefică concurența și atunci un echilibru este foarte bun.
Cum arată viitorul Irinei Giurgiu și cele trei femei care au ajutat-o și inspirat în carieră
- Irina, pentru tine ce urmează?
- Îmi doresc acum o perioadă de liniște, să stau puțin departe de fotbal. O mică pauză. Nu renunț, dar fac pauze. Și îmi doresc o nouă provocare în străinătate, îmi doresc să antrenez ca "principal" și ca oamenii care mă cunosc să fie mândri de mine.
- Cine este Irina Giurgiu omul?
- O întrebare foarte drăguță. Pot să spun că sunt o persoană sensibilă, emotivă, dar și o persoană puternică. Dacă am un moment trist sau greu, plâng pe moment, dar a doua zi mă ridic și sunt mai puternică.
- Ce crezi că ți-ar trebui sau care este calitatea ta principală pentru a face față în străinătate?
- Perseverența. Cred că asta mă va ajuta să fac performanță. Și munca. Sunt o persoană care muncește foarte mult și chiar nu mi-e frică de o nouă provocare, pentru că știu că dacă voi munci, voi fi implicată, voi avea și rezultate.
- Am ajuns la final. Spune-mi, te rog, trei femei din viața ta care te-au inspirat, te-au ajutat în carieră! Pe care fie le-ai cunoscut, fie le-ai admirat!
- O să rămân în familie la primele două femei. Prima femeie ar fi mama mea, care m-a susținut foarte mult în orice decizie am luat și am luat decizii bune, spun eu, și a avut încredere. A spus că dacă eu îmi doresc să fac acest lucru, ea mă va susține și chiar și când am luat decizia de a pleca de la FRF a avut încredere că este o decizie bună pentru mine.
- A doua persoană este sora ta.
- Da! A fost alături de mine în momentele grele și când am vrut să renunț. M-a încurajat să îmi continui studiile și chiar datorită ei am reușit să merg și la master, pentru că m-a așteptat un an. A spus: „Eu te aștept un an și mergem împreună”. A fost un gest foarte frumos din partea ei și cumva m-a susținut în această parte.
- Iar cea de-a treia?
- Am spus-o în timpul interviului nostru, Florentina Olar! Un model pentru mine, un model ca femeie, ca sportivă, ca mamă, este o persoană de la care eu am învățat foarte multe lucruri.
{{text}}