E trecut de 3 noaptea, atunci când liniștea e mai compactă, dar și când oboseala alunecă insistent în pleoape. Părea că ea, oboseala, îl încolțise și pe Grigor Dimitrov după ce a cedat setul al doilea în intensa și atrăgătoarea semifinală de la Miami cu Sascha Zverev.
Nu era mai mult decât o mușcătură, ici, colo, la câte un schimb pe care îl încheia cu un rever trimis aproape de baza fileului.
Pe tot parcursul meciului însă, nu i-a dispărut din ochi, din încruntarea cuibărită între sprâncene, din pasul apăsat ceva ce poate nu a avut înainte în mod constant. Hotărârea. Și seriozitatea. A rămas serios, chiar dacă probabil răscolit de emoție în interior, și când s-a închis ultimul punct și a fost în favoarea lui.
Acest nou Dimitrov a reușit în câteva luni ce nu făcuse în toată cariera: să se califice în două finale Masters 1000. O avea doar pe cea de la Cincinnati 2017, câștigată, e drept.
Ceea ce izbutește acum e din multe puncte de vedere mai valoros decât ce a strâns în anii în care viitorul i se desfășura în față ca un covor de aur și catifea.
Și-a eficientizat jocul fără să-i strice estetica, e mai agresiv fără să sfâșie mătasea slice-ului, servește precis și constant, are o anduranță care e răsplătită. Nu mai risipește atât de mult ca altădată.
Un jucător ca el și-a găsit locul în tenisul asaltat de tineri și cu titanii retrași, incerți sau ușor debusolați, Acum, când nu mai este văzut ca o speranță mereu restantă, ci a ajuns la o plină și seducătoare maturitate. E un prilej de bucurie - pentru mine, cu siguranță.
P.S. Părere ce nu va fi modificată de un eventual rezultat nefavorabil în finala cu Jannik Sinner, unul dintre extraordinarii reprezentanți ai tenisului anilor 2020.
{{text}}