Carmen Tocală (62 de ani) este președinta Federației Române de Baschet și vicepreședintă a FIBA Europe, prima femeie din istoria federației europene care ocupă această funcție. Invitată „La feminin”, Carmen Tocală vorbește despre cum a început povestea în baschet, despre oamenii care au ajutat-o, despre sport în comunism, despre sacrificii și beneficii, dar și despre greutățile și nevoile pe care le vede la sportivii români.
Numele lui Carmen Tocală se leagă de baschetul românesc. A jucat la Politehnica București, Sportul Studențesc, Rapid București, Someșul Dej și Bayer Leverkusen.
Apoi a fost antrenoare și manager. În 2004 a devenit președintă a Federației Române de Baschet, iar între 2012 și 2016 a condus Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret.
În iunie 2019 a fost aleasă, în cadrul ședinței Board-ului FIBA Europe, în funcția de vicepreședinte al forului continental. Acum ocupă din nou funcția de președinte al Federației Române de Baschet.
- Doamna Tocală, vă mulțumim pentru prezența „La feminin”. Suntem în sala de baschet, ce sentimente vă încearcă când pășiți aici?
- Trebuie să recunosc cu sinceritate că mă trezesc dimineața și primul gând îmi pleacă la problemele reale și la cele create ireal sau fantezist de către unii și alții.
- Ne întoarcem în timp și vreau să ne spuneți: de ce baschetul?
- O, bună întrebare! Și eu mă întreb câteodată cine sunt, ce sens am și ce doresc. Poate că baschetul m-a ales pe mine.
- Frumos spus, dar există totuși...
- Eu am început cu voleiul! Unde echipa campioană era atunci Delta Tulcea. Apoi cred că este puterea exemplului. Sora mea începuse baschetul și am vrut și eu să arăt că sunt mai bune decât ea. Fiind foarte competitivă probabil.
- Practic, totul a început doar ca o competiție internă.
- Și așa a rămas, dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge președinte.
- De ce?
- Pentru că nu știi ce înseamnă organizație. Tu știi că trebuie să te antrenezi, să joci. Ca sportiv poate nu știi cine e directorul. Apoi ajungi la o organizație puternică, cea care conducea fenomenul. Dar acum este o mândrie și onoare.
- Și totuși, de ce nu ați ales un sport de apă ca regretatul Ivan Patzaichin, ca Elisabeta Lipă...?
- Canotajul nu era dezvoltat. Mai exista varianta atletism unde era Elena Fidatov Moruzov, campioană de altfel. Fiecare oraș avea identificate ramurile de sport în funcție de infrastructură. Atunci, Costel Cernat (nr. fost jucător și antrenor de baschet) luase repartiție la Tulcea împreună cu Stela și am zis: „Doamne, uite și tu, familia Cernat, aici, la Tulcea! Trebuie să joc și eu baschet să fiu ca ei!”. Departe de a ajunge precum colegii mei, dar suntem aproape.
Petrecerile sub lustră, venirea cu trenul la București și o bătaie pentru fumat
- Ați foarte înaltă de mică. 1,80 la doar 13 ani! Cât v-a ajutat treaba asta?
- Nu este un avantaj, să știți! De multe ori, este un complex. Copiii înalți... Și părinții spun: „Nu-l dau la baschet să nu se înalțe mai mult decât este”. Mai ales la fete avem complexe. Dar facem față și acestei probleme a societății.
- Deci v-a fost dificil. Ați avut parte de răutăți?
- Dificil este puțin spus! Înălțimea până la tavan era undeva pe la 2,50 m. Existau lustre cu lalele, așa, cu petale. O singură dată am fost la un chef cu colegii, pentru că au încercat să mă ducă sub lalele să dansăm.
- Și? Ce s-a întâmplat?
- Evident că dădeam cu capul! Adolescentă fiind, am spus că nu este pentru mine. N-am să mai merg la chefuri! Asta a fost decizia. Nu să mă duc la chefuri unde nu sunt lustre cu lalele, dar îți creează o problemă în viață înălțimea. Acum merg și cu tocuri, nu îmi mai pasă prea mult.
- Ca jucătoare, care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți?
- Cred că primul impact l-am avut în Gara de Nord. Am venit la București de la Tulcea și familia Pârșu mă aștepta la gară. Eram surprinsă cum Nicu Pârșu, care era căpitanul echipei Steaua, și Juji Pârșu, căpitanul naționalei, au venit să mă ia pe mine... Un copil de 14-15 venit în București, să mă ia și să mă ducă la Politehnica.
- Nu vă așteptați la un asemenea gest?
- A fost prima surpriză. A doua a fost cu Kato Savu. M-am repezit într-un cantonament să-i car bagajul și mi-a spus: „Dacă n-ai să faci asta toată viața, să nu o faci niciodată. Deci nu o fă!”.
- Ce mesaj puternic!
- Ea având experiența și, ca să spun, înțelepciunea de a ne educa pe noi. După care, o întâmplare cu Gabi Ciocan, fosta antrenoare, care a intrat în cameră la tineret. Fetele de la tineret fumau, eu nu fumam, dar n-am putut să spun „eu nu fumez”, pentru că mă excludeau, nu mă mai primeau cu ele în cameră dacă spuneam asta. Și atunci, am spus „Da, noi toate fumăm” și mi-am încasat o mamă de bătaie din oficiu, că așa atunci firesc, probabil. Acum nu mai este așa.
- Deci toate intră la categoria amintiri frumoase, nu la boacăne.
- Nici măcar... A fost, cumva, foarte educativ tot ce s-a întâmplat și am ales baschetul definitiv.
- Știu că în perioada în care jucați ați fost și în presă. Era o pasiune?
- Da, un hobby... Am scris și în timpul liceului. Am fost la Sport 21 cu Geo Raețchi, Viorela Pănculescu, Silvia Sava, Macovescu... Toți eram foarte tineri atunci. Mă recomandase Răzvan Mitroi, analist politic, la Antena, dar era și baschetbalist. Apoi am fost la Meridian și la revista Vedete cu Viorel Popescu. Am fost 10 ani.
- Și ați fost și redactor-șef.
- Adjunct! Mă simțeam mult mai confortabil să scriu, să mă exprim în scris decât verbal. Ulterior am ajuns prea mult verbal. Așa, ca să mă impun în fața tuturor, că până la urmă, târziu, foarte târziu, am învățat că tonul face muzica.
- Dar cum s-au împărțit aceste două pasiuni până la urmă, baschetul și presa?
- Aveau legătură. Scriam despre baschet și la Meridian, și la Sport 21. Din când în când atacăm vehement. Eu înțeleg presa când trebuie să creeze subiectul. Suntem atrași de câteva acțiuni-cheie și cuvinte-cheie. După care m-am lămurit că nu pot scrie baschet și am trecut pe monden și cred că primele interviuri pe care le-am făcut au fost cu Janine Sârbu și Mădălina Manole. Imediat după moartea lui Lady Diana, că așa am intrat în presă.
- Baschet ați jucat în perioada comunismului. Unii sportivi spuneau că existau niște beneficii.
- Nu am simțit foarte adânc regimul comunist, pentru că noi aveam beneficii într-adevăr. Aveam și supra-alimentații de efort. Plecam în străinătate, nu aveam foarte multe opreliși, dar aveam și mai multă muncă. Avem condițiile necesare și suficiente pentru intra în performanță.
- Era un avantaj...
- Ne ajuta foarte mult și sistemul școlar. Eu sunt campioana mondială universitară și mă mândresc cu acest lucru. România era foarte puternică. Academicul, școala și sportul mergeau în mână în mână. Hagi a ales ASE-ul! Nu întâmplător l-a ales, că putea să meargă la ANEFS, la educație fizică. Iacătă că managementul de la Academia lui este un management performant. E ceea ce și-a dorit el să facă și a pus în practică. Dovedește că reușește într-un domeniu pe care și l-a ales la 18 ani.
- Existau presiuni asupra dumneavoastră ca sportiv fiind în comunism?
- Sportiv, obiectivele erau foarte clare: și obiectivele de club, și obiectivele pentru națională. Era de preferat să nu mergi într-o competiție în care nu câștigi. Adică dacă imaginea nu este favorabilă țării noastre, și sportul e un vector de imagine, mai bine nu participai.
- Dar nu ne-ați spus de beneficii.
- Le-am avut. Beneficii însemnând că noi primeam casă. Primeam televizor, primeam aprobări de mașină. Adică au fost beneficii. Nu suntem nostalgici, dar la vremea respectivă intram într-o pătură socială superioară din plecare. Erau recunoscute toate sacrificiile și munca. Pe de altă parte, campionatele erau restrictive, sistemul era public, totalmente public, nu erau bani privați. Lucrul acesta face diferența.
- V-ați simțit vreodată urmărită de Securitate?
- Nu cred. În plus, nu am colaborat niciodată. Întâmplarea a făcut ca nici măcar membru UTC (n.r. Uniunea Tineretului Comunist) n-am fost. Eram la Tulcea, n-a venit dosarul... Să nu credeți că n-aș fi vrut să fiu! Erau toți colegii mei și eu mă întrebam de ce mie nu-mi vine odată dosarul să fiu și eu UTC-istă. Să plătesc și eu cei cinci bani cotizația... Deci aveai întrebări, pentru că toată lumea era... Sau la facultate eu n-am fost membru de partid și aveam întrebarea, fiind o studentă bună, de ce nu pot să fiu și eu membru de partid? Te întrebi de ce nu te caută lumea! Dar probabil că așa a fost să fie. Nu știu, s-a omis.
- Dar v-ați gândit să fugiți din țară în perioada aceea?
- Nu, niciodată! Și nici acum nu m-am gândit serios să plec. Câteodată mi se întâmplă și recunosc cu sinceritate să mă gândesc la tinerii care sunt astăzi și ce posibilități au de dezvoltare. Nu pentru mine, ci pentru tineri.
- Credeți că ar fi existat posibilitatea să vă amenințe familia dacă fugeați?
- Da... Noi suntem o familie numeroasă. Probabil că familia m-a determinat să nu mă gândesc să plec, să stau aproape de ei. Tata fiind ofițer, da, ar fi suferit toate repercusiunile sistemului!
„Rezultatele de la echipa națională nu reflectă valoarea jucătorilor”
- La Tulcea se ridică o bijuterie de sală polivalentă.
- A fost demolată cea de pe vremea regimului anterior. Va fi gata în două-trei luni.
- Vă gândiți să duceți competiții importante la Tulcea?
- Nu avem infrastructură rutieră, feroviară. Aeriană, pe vremea mea, exista. Avionul zbura de la București la Tulcea în 35 de minute. Existau curse zilnic. Nu sunt în măsură să judec, dar sunt în măsură, poate, în calitate de cetățean, să-mi spun punctul de vedere. Ar trebui reluate cursele pentru că drumul rutier este de cinci, șase ore.
- Și trebuie ascultată părerea dumneavoastră, pentru că este una avizată!
- Așa mă gândesc! Pentru a promova turismul sportiv și Delta Dunării, infrastructura rutieră și aeriană sunt absolut obligatorii. Cea feroviară este aproape cumplită!
- Care este situația actuală a baschetului românesc?
- Este cel mai popular și cel mai iubit sport la momentul acesta în egalitate de gen, fete și băieți. Începem și foarte devreme. La baby-baschet, minibaschet este un fenomen social. Pentru prima dată vom organiza campionate regionale, festival regional de minibaschet, baby-baschet și vom vedea numărul real de participanți în sistem.
- Proiecte aveți extrem de multe, din ce știm.
- La Olimpiada Națională a Sportului Școlar avem record de școli participante. La 3x3 nu sunt cluburi și avem mii de participanți. Se înscriu în platforma FIBA cu adresa lor de email. Deci nu-i constrânge nimeni. Nu există niciun club și ei vin pur și simplu să joace baschet.
- Baschetul 3x3 este într-o adevărată creștere, e o adevărată nebunie!
- Avem terenul în aer liber și mulțumesc COSR-ului care ni l-a pus la dispoziție! Toată iarna, cu zăpadă pe jos, se joacă baschet. Este cel mai iubit sport acum, așa cum este el, cu bune și rele.
- Cu rele însemnând ce?
- Dacă mă uit la rezultatele echipei naționale, nu este ceea ce ar trebui să fie. Pentru că nu reflectă valoarea jucătorilor. Reflectă rolul jucătorilor români pe teren. Deci de acolo plecăm. Dacă nu au rol pe teren, ei pot să stea pe teren. Nu. Încrederea pe care jucătorul român trebuie să o câștige prin muncă, prin talent și prin dăruire și încrederea pe care trebuie să le-o acorde antrenorii trebuie sporită. Vom lucra împreună la creșterea valorii individuale a sportivului român.
„La Brisbane, în 2032, vom califica echipa masculină de 3x3 la Jocurile Olimpice”
- Ce așteptări ar trebui să avem de la echipele noastre naționale în următorii ani?
- Foarte greu de spus.
- De ce? Așa rău e?
- Echipa națională a jucat cu conducător de joc de 16 ani și celălalt conducător era de 18 ani.... Eu aș spune că în 8 ani, la Brisbane, în 2032, vom califica echipa masculină de 3x3 la Jocurile Olimpice! Suntem campioni mondiali la gimnaziu. Jucătorii de 18 ani vor participa la FOTE. Ei au obiectiv calificarea la Brisbane. Medalia sau nu este o consecință. În funcție de cum vom reuși să sporim noi valoarea jucătorilor și investiția pe care o facem.
- Știu că înainte de Jocurile Olimpice de la Tokyo ați pus un pariu.
- Da.
- Cu domnul Ion Țiriac, pe care l-a tăiat Ilie Năstase, dar pe care l-ați pierdut.
- Acum aveam o mașină de colecție dacă nu-l pierdeam! Ha, ha, ha! Dar am avut mare încredere că putem obține o medalie olimpică. Nu știu cum... Au avut o sincopă pe o problemă ridicată de către selecție, de către selecționer, ca să spun mai exact. Și asta s-a reflectat în rezultate.
- Ce mașină ați fi ales?
- Trabantul pe care i l-a dat Simona Halep! Ha, ha, ha!
- Dar a fost cu un singur sens, nu trebuia să îi dați și dumneavoastră înapoi o mașină de colecție...
- Nu, dar puteam din acelea mici de colecție.
Finalul carierei de jucătoare, începutul în antrenorat plus alte provocări
- Cum a fost după ce-ați renunțat la cariera de sportivă?
- Jucam și spuneam că „până nu vine una mai bună decât mine, eu nu ies de pe teren”. Adică „Eu am să fiu jucătoare până când vine o jucătoare să-mi ia locul”. Și mă gândeam eu că nu se mai întâmplă chestia asta și nu o să mă mai las.... Regretatul Mac Popescu, care s-a prăpădit acum câteva luni, mi-a spus: „Eu nu mai angajez un alt antrenor, îmi pare foarte rău. Carmen, preiei echipa!”.
- Și-așa s-a terminat cariera!
- Gabriela Mitroi era directorul clubului. Eram surprinsă... Nu voiam nici să preiau. Nu făcusem UNEFS-ul, nu eram absolvent de Educație Fizică și Sport. Aveam un colegiu de antrenori și m-am ambiționat. Am preluat echipa, am studiat.
- Și cum a fost?
- La primul antrenament, sora mea juca, am dat-o afară din timpul antrenamentului. Gabi Mitroi, Iulia Miulescu, afară toate! Mi s-a părut mie că mi-au răspuns. Adică am încercat să mă impun prin forță și multă vreme le-am dus tot la fel. Cream o presiune, cred că urau să mai vină la antrenamente și la meciuri. Am obținut rezultate cu ele și a fost prima medalie ca antrenor și la echipa națională. Acum sunt jucătoare care intră în management, jucătoare crescute de mine și eu mă mândresc cu asta.
- Ați avut ceartă atunci cu sora dumneavoastră?
- N-a vorbit cu mine o perioadă. Cel mai tare s-a supărat tata, care nu m-a văzut pe mine jucând. Dar tata fiind la Tulcea o vedea pe sora mea și spunea: „Ea este perfectă, este mai bună”. Eu eram căsătorită cu Petre Brănișteanu. „Doina este mai bună decât tine, aruncă mult mai bine de trei puncte și ea și înscrie”. Petre era surprins pentru că era unul dintre cei mai valoroși jucători. Dar tata o vedea pe Doina mare jucătoare și n-a înțeles ce caut eu acolo în ecuație. Au acceptat și a trebuit să facem treaba împreună.
- Apoi ce-a urmat?
- Înainte de a trece pe la cratiță? Pentru prima dată când trebuia ca ei să voteze o femeie și eram și singurul candidat.
- Vorbim de primul mandat ca președinte.
- Da, când am greșit că le-am acordat jucătorilor burse pentru Statele Unite ale Americii. Au plecat cei mai buni 27 și s-au întors trei! Aici nu am fost selectivă. M-am gândit că a oferi burse academice în Statele Unite pentru jucătorii de baschet este o formă de a-i recompensa. Au preferat să rămână în America, dar cu altă carieră. Perioada ca sportiv e foarte scurtă, te accidentezi și nu mai ai carieră.
Mari probleme financiare: „Cu contractul de jucătoare nu fac față cerințelor societății!”
- Înainte să începeți primul mandat la Federația Română de Baschet, de ce ați vrut să fiți acolo?
- Am fost întâi manager la feminin și eu comentam adesea. Aveam fel de fel de nemulțumiri. Nu la adresa federației, ci la adresa sistemului care nu producea jucătoare sau ce și cum mi se părea mie. Și nașa mea, profesor la un UNEFS, mi-a zis: „Decât să fii cârcotaș și să stai pe dinafară, mai bine mergi în interior și încearcă să schimbi lucrurile!”. Și întâi am venit ca manager la feminin. Ghiță Mureșan, manager la masculin .
- Și-ați venit să schimbați ceva.
- Da, baschetul feminin. Și când m-am întors acum am spus același lucru, că vreau să schimb baschetul feminin și mi se pare că nu reușesc.
- De ce credeți că este nevoie ca să obțineți ceea ce vă doriți?
- Salariile sunt foarte mici și nu reușesc să cresc nivelul salarial al jucătoarelor, ca să le păstrez în baschet. Ele au șapte luni contracte de jucătoare și cinci luni trebuie să își găsească o altă muncă. Cu contractul de jucătoare nu fac față, doar foarte puține sunt cu salarii mai mari. Nu fac față cerințelor societății!
- Plus că cheltuielile...
- O fată are nevoie de cosmetică și are de nevoie de igienă personală. Apoi, dacă mă gândesc că au și tentații și ar trebui să aibă și pentru modă, și pentru a ieși împreună cu fetele la o cafea. Salariile sunt atât de mici încât preferă să aleagă un alt drum. Mi-au spus fetele că dacă vara ar lucra patru luni ca ospătărițe la terasă, ar câștiga mai mult decât ca jucătoare de baschet!
- Incredibil!
- Este incredibil, dar este adevărat! Și lucrează numai patru, cinci ore. Și nu lucrează cu puls 200, ca la baschet, nu sacrifică o zi întreagă cu două antrenamente pe zi, plus că se duc repede și la școală. Și atunci, cu banii pe care i-ar avea în perioada aceea... Dar sportivul de performanță trebuie să se pregătească vara, să muncească pentru baschet ca să-și sporească valoarea.
- Iar acei bani nu-i avem, nu vine nimeni din exterior?
- Remunerația înseamnă foarte clar că nu este înaltă performanță. Ne arată clar că suntem sport amator și-l facem de plăcere și din plăcere. Cu plăcere atât timp cât ai plăcere. Că la plăcere știți cum e: într-o seară nu vin la antrenament pentru că pur și simplu am altceva de făcut. Deci înalta performanță la feminin este greu de atins dacă nu mărim pragul salarial.
- Și care ar fi soluția? Căutăm sponsori sau cum putem atrage mai mulți bani?
- Este pentru prima dată când am atras același sponsor și la băieți, și la fete. Vorbim de firma Getica. Nu am acceptat sponsor decât dacă le ia pe amândouă.
- De unde mai vin banii pentru sportivi.
- Exact. Apoi vom introduce contractele obligatorii de zece luni și cu asigurări plătite. În așa fel încât în cele două luni de pauză, fetele să nu suporte consecințele încheierii unui contract. Care și așa este contract de activitate sportivă. Apoi, trebuie să lucrăm la protecția sportivului.
- Ne referim la asigurări.
- Corect. Este absolut obligatoriu, protecția socială! Înseamnă pensii, înseamnă sistemul de asigurări de sănătate. Nu mai putem sta așa în continuare! Suntem la negru. Unii spun că suntem în zona gri. Nu! Dacă au nevoie de un RMN, dacă au nevoie de o analiză, de o spitalizare, nu știu în ce măsură facem dovada că ele au acest lucru asigurat și sunt și muncesc pentru pentru noi toți...
Povestea siglei NBA de pe Federația Română de Baschet: „Mi-au spus că valorează 20 de milioane de euro!”
- Ați fost prima femeie aleasă ca vicepreședinte FIBA. Ce a însemnat asta pentru România și pentru dumneavoastră?
- Pot schimba ușor regulile. Sunt proiecte la care România aderă. Oportunitățile întâi de toate. Și atunci te înregistrezi, organizezi campionate europene. Este un mare avantaj să poți să aplici, pentru că ești acolo în ședință și apoi poți să ai contacte internaționale care să te ajute. Apoi, promovezi arbitri, arbitri femei. Suntem întotdeauna în top. Am aflat că la Mini-Basketball Convention pleacă un antrenor. Dar pentru că eu sunt președintele comisiei și de feminin, am reușit un loc în plus pentru femei. Acum, când înregistrez, pun un băiat și o fată. Sunt câteva avantaje mici.
- Pe sediul federației există emblema NBA. Care este povestea?
- Baschetul american înseamnă și caritate, voluntariat, pe sistemul „Nouă ne pasă! Trebuie să dăm din puterea noastră și din ceea ce avem celor care sunt mai nevoiași”. Exista pe vremea regretatului David Stern un breakfast pentru președinți, un breakfast la care se discutau proiectele de caritate. Domnia sa a prezentat NBA programul „I'm hungry”. Cu copii care plângeau că le este foame și atunci jucătorii de baschet trebuie să participe cu toții la strângerea de fonduri pentru campanii de caritate.
- Așa.
- Și a întrebat dacă cineva are o altă campanie tot la „Mi-e foame”. I'm hungry de ceva. Atunci am prezentat eu campania noastră în baschetul feminin. Era vorba despre dorința persoanelor de vârsta a treia și „I'm hungry” se referea la emoție. Erau doritoare și duceau lipsă de afecțiune, de familie, de tot ceea ce înseamnă până la urmă calitatea vieții. Am fost cu toate jucătoarele străine și române în casele de bătrâni, cu muzică, cu dans și am transformat acel „I'm hungry” în ceva pentru vârsta a treia.
- Ce frumoasă poveste!
- David Stern mă tot întreba „Ce ai vrea?”. Și i-am spus că nu vreau decât vectorialul pe clădirea noastră ca să ne asociem cu NBA. Dar să știți că mi-au spus colegii după aceea că valorează 20 de milioane de euro!!! Deci valora 20 de milioane și nicio federație nu-l mai are pe sediu! Dar a fost legat numai de proiectele de caritate și de ajutor între oameni și pentru oameni. Ce fac jucătorii de baschet pentru comunitate și a fost răspunsul la foamea de emoție, la foamea de familie și foamea de afecțiune a persoanelor de vârstă a treia.
- Și acum, de fiecare dată când veniți aici, la Federație, și vedeți sigla aceea, vă amintiți de această întâmplare.
- Câteodată mă gândesc că trebuie să reiau proiectele sociale și atunci vedem ce putem să acoperim. Și campania aceasta pentru persoane de vârsta a treia nu am mai avut-o, dar o aveam în plan pentru jucătorii de baschet care pot întoarce ceva jucătorilor mai tineri și de aceea am creat sistemul tabere. Eu sunt jucătoare de baschet, eu așa mă recomand când merg. Nu mi-a luat nimeni licența și nici n-o să mi-o ia vreodată, e a mea și sunt jucătoare. Dar trebuie să facem ceva și pentru cei care se consideră în afara sistemului baschetbalistic. Așa că facem tabere!
- Apropo de bani. Este adevărat că ați refuzat o ofertă de 200.000 euro pe an de la Federația Internațională?
- Povestea a fost așa. În 2006 am fost la Congresul din Japonia, una dintre primele femei. Erau și politicoși, pentru că sunt oameni în vârstă care știau că femeia intră prima într-o sală. Și spuneau: „Unde e, domne, fata aia, că trebuie să o lăsăm să intre în sală?”. Așa știau ei. Președintele nostru în vârstă de 80 de ani a trebuit să aștepte și mi-a spus: „Haide, dragă, unde ești?, haide, intră!”.
- Și ce-a urmat?
- Am intrat și s-au uitat toți vicepreședinții! „Uite, avem în sală prima femeie președinte și să sperăm că o să încercăm să o egalăm, că ea are multă activitate”! S-au făcut prezentările și președintele Comitetului Olimpic Asiatic spune: „Îți dăm greutatea ta în aur să vii să lucrezi pentru Comitetul Olimpic Asiatic”!
- Aaaa, practic de aici povestea!
- Ei voiau să ridice femeia în sport. Eu, cu o aroganță desăvârșită, am apăsat pe buton și am zis: „Ce rău îmi pare că am slăbit câteva kilograme”. A fost aroganța maximă, pentru că mi-au dat o lecție a smereniei. Când am ieșit, am fost ultima. Nu m-a mai lăsat nimeni să ies pe ușă, pentru că trebuie să înveți să fii smerit. Și atunci a fost prima dată când am văzut că într-o lume a bărbaților, modestia și smerenia femeilor sunt mai importante decât orice.
- Ce le trebuie femeilor să câștige într-o astfel de lume a bărbaților? Care e secretul succesului pentru o femeie în sport sau într-un business?
- Să crezi în obiectivele tale, să crezi cu convingere că poți să le atingi și să ai răbdare. Nu întotdeauna în prietenii. Trebuie să-ți asumi ca femeie că poți să faci tot binele din lume în toate acțiunile tale. Dacă o dată ai greșit, te-au omorât. De aceea este o lume a bărbaților. Nu face nimeni front comun în jurul tău la momentul în care o femeie greșește.
„Sunt dăți în care nu-mi accept greșeala și atunci devin iarăși arogantă”
- Credeți că așa e?
- Vă spun cu convingere! Și nu vorbim despre satisfacția cuiva... Mă uit cu nostalgie în spate, iar în anii copilăriei nu ne gândeam la egalitate de vreun fel. Noi toți jucam „Rațele și vânătorii”, eram toți împreună. Acum vorbindu-se foarte mult despre egalitatea de gen, dacă nu ai diplomație nu ai ce căuta acolo. Dacă nu știi management, ai o problemă de planificare și de coordonare. Mă întrebați de cei 200.000 de euro.
- Da.
- Fac referire, probabil, la funcția executivă pe care aș fi putut să o am la FIBA, dar nu am mai candidat. Am renunțat la candidatură și am avut un of și cred că-l am în continuare.
- Adică? La ce vă referiți?
- Că aș fi putut să-mi continui cariera internațională și m-am întors pentru a ridica baschetul românesc acolo unde-i este locul. Și mai ales în fața societății! În țara aceasta, baschetul era pe locul doi după fotbal. Baschetul înainte de toate e viteză de execuție, viteză de reacție, viteză de deplasare, viteză de gândire. Ai secunde în care ai un adversar pe care trebuie să-l cântărești. Nouă coechipieri și mai este și antrenorul care te scoate dacă greșești.
- Vorbim de presiune suplimentară?
- Ai și presiune psihică, plus terenul. Poate că așa gândesc eu. Astăzi ai succes, mâine... Dar știu sigur că n-am avut eșec. Pot să accept că pierd o bătălie astăzi, pot să accept că greșesc și acum, dacă greșesc, ce să fac? Învăț din greșeală. Sunt dăți în care nu-mi accept greșeala și atunci devin iarăși arogantă, că ți se întâmplă, că nu vrei, nu-ți este ușor...
- Care a fost momentul în care ați simțit cea mai mare presiune, femeie fiind în sport?
- Hmm! Seara, după meciuri, simt de fiecare dată. După primele meciuri din Liga Națională. Acum 20 de ani, pe la unu noaptea, când echipele se întorceau pe drum, cu autocarul. Și mă sunau să se vaite împotriva arbitrilor care toți erau bărbați. Că eram o femeie singură... Asta face diferența! Dacă eu aveam doi copii mici acasă sau dacă ai familie, să știți că nu îndrăznește nimeni să te sune pentru că realizează că-i sâmbătă, că-i duminică, că-i noapte. Și că s-ar putea să ai obiecții „Bă, am familia mea, lăsați-mă!”. Ei puteau să mă acceseze la orice oră din zi. Dacă nu răspundeam, era o dramă și plăteam imediat și suportam consecințele supărării lor. Deci asta mi s-a părut și mi se pare în continuare foarte greu. Deși nu mai sună pentru că au un șef de ligi.
Sabrina Ionescu, Kobe Bryant și mirajul american: „USA-ul era cu ochii pe ea!”
- Avem o fată în Statele Unite, Sabrina Ionescu. S-a încercat vreodată aducerea ei la echipa națională a României?
- La 17 ani, Sabrina, din câte știu eu, a optat pentru Statele Unite. Eu m-am întâlnit cu ea și la Mondiale. Sabrina vorbește perfect românește, în familie se vorbește românește și prietenul ei vorbește tot limba română... Sabrina este și a fost în vizorul presei ca apropiată a lui Kobe Bryant, deci nu putea fi vorba despre România când USA-ul era cu ochii pe ea!
- Dumneavoastră ce ați fi făcut?
- Dacă eram în locul Sabrinei?
- Da!
- Nu ai ce să faci, locuiește acolo, este în sistemul acela... Evident că dacă nu era într-atât de bună pentru USA probabil că alegea România și sunt foarte, foarte mulți copii care ne scriu în permanență și părinții vor să activeze pentru România. Dar dacă au o națională puternică, pentru că părinții au plecat și visează să devină cetățeni ai acelei țări, normal că trebuie să reprezinte țara pe care și-o doresc până la urmă ca țară de rezidență.
- V-ați dorit să jucați în Asociația Națională de Baschet Feminin?
- Are o istorie de 20 de ani, eu n-am apucat. Eu m-am bucurat că am jucat la Leverkusen. De fapt, cred că mă bucuram că era Ionuț Lupescu acolo și era România. Era star cumva. Sigur că mi-aș fi dorit. Cum mi-aș fi dorit ca fiul meu să ajungă în NBA. Mi se părea că are toate calitățile și îl recomandă și talentul, și tot, dar este legea firii. A fost lockdown NBA-ul, s-a blocat NBA-ul exact în anul de draft al lui Vlad. N-a avut noroc.
Carmen Tocală și perioada Bayer Leverkusen. „Ionuț Lupescu era un superstar!”
- Ați amintit dumneavoastră de Bayer Leverkusen. Știu că la acea vreme îl aveați deja pe Vlad, erați deja mămică. Nu v-a fost dificil?
- Ba da! Vlad nu avea decât patru ani, era greu, pentru că nu aveam cu cine să îl las. Acolo deplasările se fac noaptea. El a stat cu mama și cu sora mea... Dar până la urmă m-am întors eu, neputând sta fără Vlad și așa a fost să fie. Dar am avut o experiență în străinătate. Am experimentat și viața de nomad.
- Vă pare rău că nu ați stat mai mult?
- Da, probabil că da. Din punct de vedere baschetbalistic, da. Dar dacă n-ai familia lângă tine, nu poți să faci nimic. Este mai mult decât clar că liniștea de acasă îți dă și echilibru pe teren. Altfel, nu...
- Cu Ionuț Lupescu v-ați întâlnit în Germania?
- O singură dată și, să știți, cu chiu, cu vai! N-am putut lua nici autografe... Nu te apropiai de Ionuț Lupescu! Era superstarul lui Bayer Leverkusen. Tatăl lui mai era acolo, ne mai sfătuia din când în când și cum putem face. Dar nu, nici în jurul stadionului când venea Ionuț... Dar a fost recunoscut ca mare jucător și noi eram doar mândri că suntem români. Așa, cu steagul după el, mergeam.
- Dar Vlad cum de n-a ales să joace fotbal?
- A jucat fotbal la Dej. Nae Manea, Florin Manea și toți încercau să îl facă portar. Că era puțin cam înăltuț. Și a fost foarte fericit. Dar nu am mai avut timpul necesar să îl ducem la fotbal și atunci a ales baschetul pentru că venea în sală. Era baschetul la el acasă.
- Acum un an și-a făcut retragerea. Ce ați simțit ca mamă și ca fostă jucătoare de baschet?
- O tristețe! Pentru că este ca și când a ieșit la pensie. Am avut tristețea că a fost pentru prima dată în cariera lui Vlad când la retragere nu a câștigat un trofeu. Deci Vlad întotdeauna a preferat echipele la care poate câștiga medalii. Poate câștiga trofee și i-a plăcut să joace pentru titlul de campion la toate echipele la care a fost. Și le-a și câștigat în mare parte. Și acesta a fost un regret, cred, și al lui Vlad, și al meu, că nu s-a întâmplat în ultimul an al carierei să câștige un trofeu pentru echipa la care juca.
- În ultima perioadă au apărut tot felul de cazuri de dopaj.
- A fost la Târgoviște un caz care, mă rog, pare a fi îndoielnic. Cred că jucătorii nu au prevenție, cred că nu știu despre ce este vorba înainte și dacă nu au educație... Noi, federațiile, suntem obligați ca mai întâi de toate să facem prevenție și educație, după care să cerem sportivului. Sigur, sunt câteva greșeli care sunt impardonabile. Sportivii trebuie să știe ce au de făcut, când anunță, ce anunță, cum anunță. Până la urmă, noi trebuie să ne ocupăm de educația aceasta.
- Cum ați văzut situația Simonei Halep?
- Este foarte greu. Mă bucur foarte mult pentru Simona că poate să demonstreze și că a revenit. Noi am suferit toți pentru Simona, dar cel mai mult a suferit ea și este bine că-și reabilitează acum numele și cariera. Indiferent că este sau nu este pe listă. Faptul că a fost redusă suspendarea este o recunoaștere a faptului că Simonei, absolut involuntar, i s-a întâmplat cu niște susținătoare, ceea ce este cumva un semnal de alarmă pentru toți sportivii. Atenție la ce iau, când iau, cum iau și trebuie să se uite! Pentru că, iacătă, se poate întâmpla fără știința sportivului, să fie lotul contaminat. Este ceva aproape incredibil, la talia și înălțimea la care era Simona Halep pe tot mapamondul. Și mă bucur că a revenit.
„Doamna Lipă este impresionantă și unde e ordin, nu-i tocmeală! Așa trebuie să fie”
- Aș vrea să să vorbim un pic și despre perioada petrecută la Ministerul Sportului. Cum v-a convins Victor Ponta atunci?
- A fost și Victor Ponta, era și Crin Antonescu, care a fost profesor de istorie la Tulcea. Deci era un grup de prieteni, ca să spun așa. Crin fusese la Sport, Victor era baschetbalist și cred că s-a întâmplat în 20 de minute, nu foarte greu. Întâi am fost pentru șase luni și mi se părea că o să mut munții din loc. Dar tot ce am reușit a fost programul "Pierre de Coubertin" sau, eu știu, poate legea de naturalizare a sportivilor. Au fost câțiva pași făcuți, însă Legea sportului trebuie modificată și domeniul a rămas comunist. Nu există domeniul ocupațional sport, motiv pentru care toți suferim.
- De ce ați renunțat? N-ați vrut să rămâneți?
- Am fost secretar de stat pe sport. Am avut doi miniștri la Educație și trei miniștri la Sport. Legiuitorul este Parlamentul. Trebuie să convingi în Parlament că lucrurile au nevoie de schimbări și că sunt schimbări... Tu știi că ai muncit, știi că ai lăsat totul în ordine și până la urmă... Câțiva pași făcuți.
- Ați fost sau sunteți tentată să intrați la un moment dat în politică?
- N-am fost tentată niciodată. Am foarte mulți prieteni și mi-ar fi fost rușine că dacă intru într-o parte mă mai întâlnesc cu ceilalți. Indiferent din care partid. După care trebuie să vă spun că nici ofertele nu au fost. Sau să vină cineva să tragă de mine. Oamenii te întreabă dacă simpatizezi cu ceva. De la a simpatiza până la a te duce pe ideologie... Foarte greu de spus. Când ești membru de partid, ca și cum când vrei să joci baschet, joci baschet, nu te duci să destabilizezi, că ai tu ai alte păreri și ești un luptător. Ideologia partidului este importantă.
- Tot la Ministerul Sportului a fost și Elisabeta Lipă. Două femei din sport cu un cuvânt greu!
- Doamna Lipă are! Este impresionantă și unde e ordin, nu-i tocmeală și așa trebuie să fie. Dacă spune antrenorul schimbare, e schimbare. Nu stăm să negociem acolo zece minute, dacă ies sau nu de pe teren. Regulile sportului sunt clare. Superiorul comandă, pentru că așa este legea firii. Antrenorul are și el cui să-i dea socoteală în funcție de rezultatul partidei. Deci știm regulile jocului. Pe doamna Lipă chiar o apreciez, pentru că știe exact ce cere când cere și nu se discută. Se execută și așa e normal să fie.
Cum e profesoara Carmen Tocală? „Prea bună, prea îngăduitoare și îmi reproșez”
- Cum ați primit porecla de „Doamna de fier din sportul românesc”?
- Am realizat că mingea nu este mereu la mine, ci doar pentru o secundă, două, trei. După care nu o mai ai, după care trebuie să dai pasa. Asta înseamnă jocul în echipă și nu mai poți fi de fier dacă n-ai echipă de fier în jurul tău. Și până la urmă, e ca panoul de baschet antivandalism. Dacă taie cineva stâlpul, îl taie și ajunge la fiare vechi. Nu mai este de actualitate nici să comanzi. Este pur și simplu o democrație. Ne consultăm tot timpul unii cu alții și până luăm o decizie trece foarte, foarte mult timp. Se pierde și energia necesară. În mod normal, când te alege cineva, te alege pentru că are încredere că tu te duci pe linia respectivă și îl reprezinți.
- Sunteți și cadru didactic cu acte în regulă.
- La UNEFS sunt cadru asociat. Predau Managementul proiectelor în sport, dar am fost înainte evaluator la Comisia Europeană, la Agenția Europeană, unde evaluam proiectele europene. Și s-a întâmplat să preiau Managementul carierei, o materie pentru care a trebuit să mă pregătesc. Am mai învățat că cel mai important e destinul profesional. Dacă nu ești la locul potrivit și nu ți se arată și spui că din întâmplare... Din întâmplare ești acolo unde trebuie, când trebuie și tu trebuie să vezi oportunitatea. Dacă n-ai deschidere să vezi oportunitatea, trece totul pe lângă tine și-ți alegi cu totul și cu totul altceva. Și nu e întâmplător.
- Cum sunteți ca profesor?
- Eu-s prea bună, prea îngăduitoare și îmi reproșez. Dar îmi dau seama că implicarea studenților este mult mai grea în sistemul de învățământ. Și să vă spun de ce: pentru că ei lucrează, ei muncesc, ei trebuie să se întrețină, au alte greutăți pe care trebuie să le înțelegi. La noi, la master, când nu pot veni, nu pot veni, pentru că lucrează. Dar am studenți la licență care lucrează noaptea și lucrează ca barman, de exemplu, și este foarte, foarte obositor. Se întâmplă să adoarmă cu capul pe bancă. Și atunci ce poți să faci? Trebuie să fii într-atât de abil încât să îl capacitezi cu ceva. Am studenți care învață din practică mai mult decât din teorie.
Trei femei pe care le admiră Carmen Tocală + mesaj special despre mama ei: „Este sufletul meu!”
- În final, spuneți-ne, vă rog, trei femei din viața dumneavoastră pe care le-ați admirat.
- Hmm! E greu de spus.
- Care v-au influențat în carieră sau în viață, fie că le-ați cunoscut, fie că doar le-ați admirat de la distanță.
- Aș începe cu Jacqueline Kennedy (n.r. fosta Primă Doamnă a Statelor Unite ale Americii). Apoi doamna Hejkova (n.r. Natália Hejková, antrenoare slovacă de baschet). Ceea ce admir este relația pe care o are oriunde intră în sală și are 70 de ani... Toate jucătoarele vin să o salute, să vorbească, să o strângă în brațe. Natália Hejková este un exemplu. Am vrut să o aduc la naționala României și mi se întâmplă frecvent să mă gândesc.
- Serios? N-ați reușit din păcate!
- Dacă mă uit la jucătoarele de baschet, greu de spus care este cel mai important model pe care eu aș fi vrut să-l ating și aș spune că jucătoarele române. Și mă gândesc acum la Kato Savu, care era profesor universitar de limbă rusă, predă franceză. Dar viața ei și reperele culturale, cu teatru, cu film, cu operă, cu balet, au creat un model. Și eu aș vrea să am și timpul, și înțelegerea pentru artă pe care le are Kato. Și al treilea exemplu... greu de spus. Mi-ar fi plăcut să fiu campioană olimpică. Toate campioanele olimpice... și sunt multe!
- Mama dumneavoastră?
- Nu pot vorbi. Mama este sufletul meu. Nu este un exemplu, este suflet. E tot timpul cu mine. Mama și familia mea sunt ale mele, sunt! Sunt ca și când aș fi eu.
- Vă amintiți un sfat important pe care vi l-a dat și v-a rămas în suflet?
- Mama a fost tot timpul alături de noi și ne-a spus întotdeauna că atunci când greșim, noi suferim înainte de ceilalți, înainte de ea. Pentru că ea s-ar putea să nu știe când suferim noi și să avem grijă cum ne creăm și cum ne gestionăm suferințele pe care le ducem singuri. Și atunci, știu exact că sunt foarte multe suferințele pe care le duci singur și câteodată vorbești numai cu tine!
- Timpul s-a scurs și am ajuns la final. Vă mulțumim pentru participarea la emisiune!
- Știți ce vreau să fac? Vreau să intru în creșe cu baschetul! Să înlocuiesc ursulețul de pluș cu mingea de baschet. Copilul trebuie să simtă tactil, trebuie să aibă mingea de baschet pentru a o iubi și pentru asta am nevoie de colegi. Dar o vom face!
- Sperăm să vă reușească acest plan. Vă mulțumim!
- Și eu vă mulțumesc!
Urmărește aici toată emisiunea integrală cu Carmen Tocală
- Emisiunea „La feminin” poate fi urmărită ÎN FIECARE JOI, de la ora 20:00, pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici)
{{text}}