Așa spunea odinioară, cu condescendență, scriitorul irlandez George Bernard Shaw. Se referea, desigur, la tumultul și nesăbuința celor tineri. În derby-ul Manchester United-Liverpool de duminică, în piesa lui Shaw erou principal a fost Jarell Quansah.
Cine speră că anul acesta Liverpool va obține titlul în Premier League stă la fiecare etapă cu flaconul de medicamente de inimă la îndemână. Din proprie experiență știu asta. După egalul 2-2 de duminică, de pe Old Trafford, Arsenal a luat fața „cormoranilor” în clasament, datorită golaverajului mai bun, iar fiecare meci de-acum încolo e ca un traseu întortocheat pe cărbuni încinși și sticlă pisată.
Partida cu United a demonstrat din nou ceea ce deja e limpede în campionatul Angliei: orice echipă, mare sau mică, în formă sau nu, din partea de sus, din mijloc a clasamentului sau aflată la retrogradare, are capacitatea de a încurca pe oricine.
Orice șovăială e așteptată cu sufletul la gură, ca la o vânătoare cu multe vulpi și la fel de mulți câini de urmă. Ritmul din Premier League nu e doar intens, ci unul supersonic.
Și oricine poate fi autorul acelei șovăieli. De la cel mai mare dintre fotbaliști la cel mai mic.
În ecuația aceasta, Quansah a fost, la sfârșitul săptămânii trecute, cel mai mic.
Pasa spre Bruno Fernandes nu avea cum să rămână nepedepsită. Acțiune greșită și reacțiune reușită. O fracțiune de secundă în care Quansah a devenit ținta ironiilor, a ochilor dați peste cap, a disperării. Dar Klopp și-a apărat „copilul”, spunând că în fotbal s-au comis erori și mai mari.
„Quansah va avea de învățat din greșeala asta și nici că s-ar putea întâmpla un lucru mai bun”, a spus Jurgen Klopp, întărind ideea că Jarell va mai avea ocazia să facă erori, pentru că va mai juca. Și va juca la Liverpool.
Cel mai ușor dintre toate ar fi să dai vina pe tinerețe - așa cum a făcut Shaw - sau s-o respingi cu totul - așa cum făcea Daphne du Maurier într-un volum întreg, tradus în română sub titlul „N-aș vrea să mai fiu tânăr”.
Cu alte cuvinte, n-aș mai vrea să cred că lumea e doar frumoasă și apoi, din senin, să-mi cadă cerul în cap. N-aș vrea să mă mai confrunt cu acele dezamăgiri simțite pentru prima oară în viață. N-aș vrea să mai trec prin acele schimbări, prin acele chinuri, prin acele dileme ale vârstei. N-aș vrea să mai greșesc. Aș vrea să am deja experiență.
N-aș mai vrea să am întrebări, aș vrea să am doar soluții și răspunsuri. N-aș mai vrea să am de învățat, aș vrea să le știu pe toate dintr-odată.
Și, mai mult decât orice, n-aș vrea să mai fiu etichetat automat drept nechibzuit sau indiferent, doar pentru că sunt tânăr.
Habar nu am dacă Jarell Quansah a citit-o pe Daphne du Maurier. Dar pentru el meciul de duminică, în care a fost arătat cu degetul drept autor al prăbușirii echipei sale - până la golul marcat de Fernandes, Liverpool conducea cu 1-0 - reprezintă un ritual al trecerii într-o altă etapă existențială și fotbalistică: maturizarea.
Nu scrie nicăieri că acesta trebuie să fie un moment fericit. Ba chiar dimpotrivă. Dar e musai să fie un moment iluminator, după ce dai tenebrele la o parte.
Erorile nu modelează o echipă
Quansah (21 de ani) e la o răscruce și Jurgen Klopp are dreptate: acesta e pasul care-l va afecta sau nu pe Quansah. La minte, la picior, la viitor.
La o zi după marea confruntare Manchester United-Liverpool, lucrurile nu mai par la fel de întunecate. A fost și a trecut. Greșelile individuale nu caracterizează o echipă. Uneori, nerepetate, greșelile individuale nu caracterizează nici măcar un fotbalist.
Depinde ce faci cu ele după aceea. Cum le duci cu tine, de la vârsta fragedă, prin maturitate, până la bătrânețe. Cum adaptezi îndatoririle la entuziasm, cum le îndrepți sau cum le continui. Cum te revanșezi sau cum le pici pradă, căci orice drum al încrederii are o jumătate de umbră și o jumătate de soare.
Probabil Quansah și-a dorit duminică după-amiază să fie mai puternic, mai inspirat, mai experimentat, mai precis. Și-a dorit și el să nu fi fost tânăr.
{{text}}