Elefanții ruși din salon

Mărturisesc că, după doi ani și ceva de război la graniță, tot nu m-am obișnuit cu prezența sportivilor ruși și bieloruși la competiții.

În continuare mi se pare ceva strident, la limita sfidării sau a indiferenței. Desigur, este semnul că, în cele din urmă, peste orice se așterne uitarea. Uitarea omenească sau din interese financiare sau de oricare alt gen - tot uitare e, și uneori prima dintre ele e mai gravă decât cea de-a doua.

Iar sportul nu e nici pe departe despărțit de social, politic, personal, economic, ci toate acestea formează un context din care una nu prea poate ieși fără să tragă firele țesăturii complicate care e lumea de azi după ea.

De-asta acel „lasă-i să participe, ce au sportivii cu războiul?” conține mai degrabă atmosfera cinică înghețată a Siberiei. Prezența Moscovei și a Minskului sub steag neutru - cum se întâmplă zilele astea la Campionatele Mondiale de scrimă pentru juniori și cadeți de la Riad - e ca un pumn de scame aruncat peste un covoraș alb, din blană scumpă.

Sau, mai bine zis, ascuns sub covoraș

Cea mai grea dintre dilemele care se ridică din această situație disonantă - unele federații internaționale au deschis larg poarta rușilor, altele o țin mai departe ferm zăvorâtă - este cum poate dovedi cineva acea neutralitate. O declarație e suficientă? Disidență e prea mult?

Când vine vorba despre patrii și părți beligerante, neutralitatea, unul dintre cele mai abstracte concepte din dicționar, e mai dificil de probat decât aproape orice. Poate peste 100 de ani, când vom avea implantate în creier niște cipuri avansate tehnologic care să ne facă ultraempatici și atotînțelegători, vom putea măsura câtă neutralitate se află în cel de lângă noi.

Până atunci, mai greu. Asta și pentru că firea umană e mai mult partizană decât neimplicată. Uitați-vă la fani, care prin definiție nu au obligația de a fi neutri, apoi restrângeți la arbitri, la profesori, la șefi. Neutralitatea e la fel de rar întâlnită ca elixirul nemuririi.

Concesiile pe care șefii sportului internațional le fac cu bună știință șterg, puțin câte puțin, însemnătatea (sau lipsa de sens) a războiului din Ucraina. Un mecanism de soft power care, deși începuse în forță - cu restricții universale -, s-a stricat pe undeva și a început să meargă de-a-ndoaselea.

Am ajuns să privim diferit victimele colaterale - deja neacceptarea unui sportiv rus la un eveniment internațional produce mai multă revoltă pe rețelele sociale și pe la emisiunile televizate decât un atac în care mor copii și bătrâni.

De data asta nu e vorba despre dopaj instituționalizat, un alt sistem pe care rușii îl cunosc foarte bine, nu că acela ar fi motiv de luat în glumă, ci despre un război care, doar pentru că se prelungește chinuitor, nu înseamnă că trebuie minimalizat sau banalizat.

Nu înseamnă că e un lucru menit să devină banal, acceptat, tolerat și mângâiat pe cap, în semn de înțelegere și bună vecinătate. Asta nu mai e flexibilitate, ci nedreptate.

Sportivii aceștia fără țară, fără steag afișat în listele de participare sau în clasamente au și steag, și țară. Și încă una mare de tot, cât elefantul care încearcă să se insinueze, cu binecuvântarea oamenilor puternici și influenți, într-un salon cu porțelanuri fine.