Extremă stânga la campioana CSM București, Jennifer Gutierrez, 29 de ani, prefațează duelul cu Metz din „sferturile" Ligii Campionilor și vorbește pe larg despre începuturile ei în handbal, adaptarea în România, momentul de vârf al carierei și interesele pe care le are dincolo de sport.
A fost una dintre cele mai bune jucătoare ale campioanei CSM în „dubla" cu Krim Ljubljana din play-off-ul pentru sferturile de finală ale Ligii Campionilor, înscriind 4 goluri în meciul tur și 6 în retur. O răsplată bine meritată pentru suferința prin care trecuse, cele câteva luni de absență cauzate de accidentarea la cot pe care a suferit-o în noiembrie 2023, în primele minute ale meciului din deplasare cu Debrecen.
„Practic, abia începuse meciul, a fost o aruncare la poartă, am avut o căzătură urâtă și în acel moment am simțit cum cotul iese de la locul lui. Era chiar înainte de Campionatul Mondial, așa că a fost destul de dur.
Am rămas pozitivă până când mi-au comunicat rezultatele, speram că este ceva ușor, ca să nu trebuiască să ajung la cuțit", a rememorat Jennifer Gutierrez, 29 de ani, extrema stânga a campioanei, momentele fatidice.
„Ligamentele erau rupte însă, așa că din momentul în care mi-au spus ce am de făcut, singurul meu gând a fost să revin cât mai repede posibil ca să pot să mă bucur de ce mai rămânea din acest sezon alături de echipă.
Și chiar dacă nu toate zilele au fost bune, mereu erau suișuri și coborâșuri, am încercat să fiu cât mai bine posibil, concentrată pe ceea ce aveam de făcut”, a explicat Jenny.
Jennifer Gutierrez, născută în Elveția, spaniolă 100%
„Cred că sunt destul de sociabilă, îmi place să vorbesc cu toată lumea, îmi plac oamenii", așa s-a descris ea. O mărturisire candidă, spusă cu zâmbetul pe buze, spre finalul unei discuții care nu sugerase deloc altceva, dimpotrivă.
Născută la Horgen printr-un concurs de împrejurări, a rămas în Elveția până la 6 ani. „Părinții mei au emigrat, la fel ca bunicii mei, ca să caute de lucru, pentru a avea condiții mai bune, și de aceea m-am născut acolo", a explicat ea.
„În momentul în care au devenit mai stabili financiar, ne-am întors în Spania, până la urmă ei sunt de acolo, acolo era toată familia mea și în ciuda celor șase ani din Elveția, practic toate rădăcinile mele sunt spaniole, eu am crescut în Algeciras și în Spania", spune Jenny cu accentul tipic din sudul Spaniei și "s"-ul accentuat.
De la baschet, atletism și dans la handbal
Anii au trecut, acum este o jucătoare de handbal apreciată, care a descoperit acest sport în orașul său, Algeciras, însă înainte încercase și alte discipline, baschet, atletism, chiar și dans.
„Mereu îmi plăcea să fiu activă și jucam baschet, a fost ultimul sport pe care l-am practicat înainte de handbal și până la urmă, când am ajuns la 12 ani, nu a mai fost echipă feminină, cum se întâmpla de multe ori înainte, sportul feminin nu era încurajat atât de mult", a dezvăluit ea în discuția cu GSP.
„Îmi amintesc că profesoara mea de matematică de la școală mi-a spus: «De ce nu vrei să încerci handbalul?, că se va face o echipă pentru vârsta ta». Așa a fost, am mers, am încercat și acolo am rămas". Fidelă și recunoscătoare rădăcinilor.
„Balonmano Algeciras a fost clubul unde m-am atașat de handbal, unde m-am format și în acea perioadă în care am început eu să joc, țin minte că era și o echipă masculină de primă divizie. Orașul iubea mult handbalul și clubul făcea mult pentru handbal. Dacă nu ar fi fost așa, m-aș fi plictisit și aș fi schimbat sportul, dar cu siguranță mi-am găsit locul", spune Gutierrez.
Ea a vorbit apoi despre sferturile de finală ale Ligii Campionilor, unde CSM București o va întâlni pe Metz, despre cum s-a adaptat în România, idolii ei din handbal, momentul de vârf al carierei și despre pasiunile pe care le are în afara sportului.
- Jennifer, o să jucați în „sferturi" cu Metz, pe 28 aprilie și 4 mai, o echipă complicată, foarte puternică, tu cum vezi aceste înfruntări?
- Cred că vor fi două partide foarte dificile, este o echipă fizică, rapidă, care aleargă mult și care vine după un sezon foarte bun. Cred însă că atunci când vom fi față în față, de la tu la tu, va depinde mult de cum vom fi noi, fiindcă și noi avem o echipă bună și cu multă calitate în aproape toate pozițiile. Cred că trebuie să profităm de primul meci, care este acasă, să încercăm să facem o partidă bună, un rezultat bun, cu diferență bună, și să mergem acolo cu cărțile de partea noastră.
- Această echipă a câștigat Liga Campionilor, acum câțiva ani, desigur, poate fi un argument pentru ceea ce vine?
- Da, cred că istoria cluburilor este importantă, dar nu e ceva definitiv pentru că până la urmă echipele se schimbă, jucătoarele sunt altele, anii trec, handbalul evoluează. Așa că eu cred că ceea ce s-a întâmplat în trecut este frumos, să ai o istorie, să ții minte și să ai un stimulent, o motivație, dar până la urmă atât Metz, cât și noi suntem echipe total diferite.
- Pentru tine a contat trecutul pentru a veni să joci la CSM?
- Da, adevărul este că CSM este o echipă pe care o urmăresc de mulți ani, pe care o admir foarte mult, am avut colege, prietene care au jucat în această echipă, precum Carmen Martin. Asta m-a făcut să urmăresc echipa de foarte mult timp, am văzut acea finală, acele penalty-uri cu Gyor, după care au câștigat Liga Campionilor, și pentru mine oportunitatea de a putea juca într-o astfel de echipă era ceva la care nu mă puteam gândi.
- Dar când ai venit prima dată în România pentru a juca a fost la o altă echipă, Rapid, ce te-a determinat să vii în România și să joci aici?
- Ei bine, eu jucam în Germania, la Borussia Dortmund, iar când m-a contactat Rapid, antrenor era Carlos Viver, era antrenorul meu de la echipa națională, și mi-a vorbit despre un proiect care părea foarte, foarte favorabil, foarte interesant. Era o echipă care părea că poate câștiga campionatul, că poate juca în Liga Campionilor, că urma să facă întăriri foarte bune de jucătoare pentru a putea avea un sezon bun, iar eu nu pot să mint. Anul meu la Rapid a fost foarte bun, cred că am jucat la un nivel înalt, pentru prima dată am jucat în Liga Campionilor cu echipa și am avut momente foarte bune acolo.
- Am citit un interviu al tău și spuneai despre perioada petrecută la Borussia Dortmund că ai descoperit acolo un handbal mai fizic, mai dur. Făcând o comparație cu ceea ce se joacă aici, ți se pare diferit sau se aseamănă?
- Da, cred că este un handbal diferit de cel german, dar aici, în România, se joacă ceva mai asemănător cu ceea ce suntem obișnuite în Spania, și atunci pentru mine este mai familiar acel stil și această atmosferă, este un joc mai tehnico-tactic, în care contează apărările, mai aproape de stilul cu care sunt obișnuită. În Germania erau jucătoare mai fizice, mai mari, multe aruncări din afară, și apărarea toate lipite acolo, împreună, asta era.
- Liga spaniolă pare că nu oferă atâtea oportunități precum altele din Europa, de ce crezi că există această diferență între campionatul intern și echipa națională, care are rezultate foarte bune?
- Eu cred că, așa cum se întâmplă peste tot, în cele din urmă este o chestiune economică. Acum niște ani Spania avea una dintre cele mai bune ligi, pentru că se investea mult în sport, în sportul feminin, în acest caz handbalul, și atunci erau jucătoare mari care veneau să joace în La Liga pentru că aveau posibilitatea de a evolua la un nivel înalt.
Cred de asemenea că este o țară atrăgătoare din punctul de vedere al climei, gastronomiei și al altor lucruri. Cred că tuturor ne-ar plăcea să jucăm în țara noastră, dar din nefericire, în acest moment, diferența de nivel, de a putea juca ca aici sau să avem condițiile de aici, nu, nu suntem la această înălțime. Sper ca într-o zi să se ajungă acolo.
- Cel mai mare succes al carierei tale, se poate spune că a fost argintul mondial pe care l-ai câștigat cu echipa națională, poți vorbi un pic despre toată acea experiență pe care ai trăit-o acolo?
- Da, aș scoate în evidență absolut tot, a fost un campionat la care am mers cu multă dorință, aveam deja mulți ani de pregătire, antrenându-ne mult atât jucătoarele care evoluam atunci în Spania, cât și cele din străinătate. A fost un campionat foarte frumos, cu o pregătire dificilă, pentru că s-a disputat în Japonia, a fost o călătorie lungă, multe ore diferență de fus orar.
Îmi amintesc că am mers de la meci la meci, obiectivul nostru era să obținem un loc pentru turneele preolimpice, ca să putem să luptăm pentru a ajunge la Tokyo. Aș scoate în evidență acel meci cu Norvegia din semifinale pentru că până la urmă Norvegia era marea favorită, mare campioană a acestui sport, a fost, cred eu, un meci spectaculos, îl am gravat în minte.
Apoi finala, am fost foarte, foarte aproape de a putea câștiga, dar asta a fost, în acel moment a fost dulce-amar, însă cu timpul ne-am dat seama că este un argint, măcar dacă am putea lupta în fiecare an pentru el.
- Unde ții această medalie?
- În camera mea, în casa mea din Spania, cu multă dragoste și bine păstrată, are un loc special.
- Vorbind din nou despre România și de cum ai ajuns aici, te-ai obișnuit repede cu tot ceea ce ai găsit aici, întâi la Rapid, apoi la CSM, cum comunici cu colegele tale, cum te descurci cu tot?
- Adaptarea mea în România a fost destul de simplă pentru că, așa cum ți-am spus mai devreme, antrenorul era spaniol, Carlos Viver, am venit la o echipă unde erau patru spaniole, și atunci cred că totul devine multe mai simplu. Erau colegele mele de la echipa națională, în plus am găsit în România o cultură foarte asemănătoare celei spaniole, o limbă care provine din latină și este destul de familiară pentru noi sau pentru mine. Adevărul este că m-am adaptat foarte bine, îmi plac mult țara și orașul București.
Idolii din handbal, de la Carmen Martin la Cristina Neagu și Bella Gullden
- Ai avut un idol, cineva din handbal care ți-a plăcut mult pentru a urmări, admira, copia?
- Am avut, de mică, mulți idoli, toate practic erau spaniole pentru că, până la urmă, era handbalul pe care eu îl vedeam și ceea ce ne învățau. Ca să numesc pe cineva, era Carmen Martin, despre care azi pot să spun că am norocul să-mi fie prietenă și, după părerea mea, unul dintre cele mai bune extreme pe care le-am văzut în handbal.
De asemenea, am admirat-o mult pe Marta Mangue, jucătoare din echipa națională, Nerea Pena, apoi, când am mai crescut și când am aflat mai multe, evident pe Cristina, am urmărit-o și am urmărit-o mult ca jucătoare, cred că este top-top, apoi Stine Oftedal, Nora Mork, mai demult Anita Gorbicz, Bella Gulden, mi s-a părut, whoa, cum juca!
- Aici voiam să ajung, cum este să fii în aceeași echipă cu Cristina Neagu, care a fost de atâtea ori desemnată cea mai bună jucătoare a lumii, cum este să conviețuiești în echipă cu o jucătoare atât de mare?
- Pe mine, ceea ce m-a surprins cel mai mult la ea, dincolo de faptul că evident este un talent, ea are mult talent, dar îți dai seama în cele din urmă că efortul face diferența. Este o persoană care se antrenează mult, muncește mult, în prezeson, alergând, făcând antrenamente de forță, și m-a surprins în sens bun acest aspect, că nu este vorba doar despre talentul pe care îl are, ci și de faptul că muncește. Evident, să pot să fiu la fiecare antrenament cu jucătoare ca ea și celelalte colege care sunt la un nivel înalt pentru mine este ceva extraordinar.
- Cristina este un lider pentru echipă. Impune un pic?
- Da, da, are chestiunea asta de lider, este ceva înnăscut ce cred că au unele jucătoare și evident că în teren nu există dubii, nu există discuție, cred că palmaresul, traiectoria ei spun totul, iar ultima minge pasați-i-o ei, este indiscutabil.
- A existat un moment pe care l-ai trăit în sport și despre care poți spune că a fost cel mai dificil?
- Da, se poate spune, când apar accidentările care vin într-un moment rău și atunci ești nevoită să pierzi ceva important sau care te entuziasma, cum a fost, spre exemplu, acest ultim Campionat Mondial cu echipa națională, atunci e dificil.
Niciodată nu e simplu, niciodată nu e momentul pentru așa ceva și atunci cred că trebuie să te reconstruiești, să renaști, mi s-a întâmplat la un Campionat European, a trebuit să abandonez la mijlocul competiției și cred că acesta este cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla, din nefericire.
- Și un moment de cea mai mare bucurie?
- Cea mai mare bucurie, evident, cred că a fost atunci când am fost convocată prima dată la echipa națională, apoi când câștigi un trofeu care pentru națională sau alte echipe nu este ceva banal. Așa că aș scoate în evidență argintul din Japonia și aurul mondial la handbal pe plajă, pe care l-am câștigat de asemenea cu echipa națională, cred că au fost două momente foarte frumoase pe care le voi păstra cu mine pentru totdeauna.
Jennifer Gutierrez: „Ca jucătoare am multă atitudine”. Pasiune? „Să cânt la chitară”
- Cum te-ai descrie ca jucătoare?
- Ca jucătoare cred că sunt o handbalistă care are multă atitudine. Cred că ceea ce este determinant pentru mine este că încerc mereu să fiu la sută la sută, chiar dacă uneori picioarele nu mai duc, încercarea este să fiu acolo, pe teren, uneori poate ieși bine, alteori poate să nu fie așa, dar este bine că e un sport de echipă și mereu vreau să transmit colegelor mele că se pot baza pe mine, fie că sunt pe teren sau pe bancă, și să transmit toată energia pozitivă posibilă.
- Și ca persoană?
- Ca persoană cred că sunt destul de sociabilă, îmi place mult, fără dubiu sunt o sportivă de echipă, îmi place să împărtășesc cu colegele mele.Sigur că mereu ai afinitățile tale în interiorul unui grup/echipă, dar îmi place să vorbesc cu toată lumea, să mă înțeleg bine cu toată lumea și cred că aceasta este una dintre trăsăturile mele, nu? puterea de a fi în preajma multor persoane și de a mă simți bine, mie îmi plac mult oamenii.
- Ai și alte pasiuni în afara handbalului?
- Dincolo de handbal... sunt foarte sociabilă, îmi place să călătoresc cu prietenii mei, să ieșim în oraș, îmi place să citesc, deși uneori mi-e greu s-o fac din cauza oboselii de după un antrenament, îmi place mult muzica, mi-ar plăcea mult să cânt la chitară, o pasiune pe care am părăsit-o un pic, și, una peste alta, să mă bucur de viață dincolo de ceea ce îți dă sportul.
- Ce îți place să citești?
- De obicei citesc romane, polițiste, ultima carte pe care am citit-o este polițistă, spaniolă, și îmi plac mult autobiografiile sportivilor, am citit mai multe și mă captivează, aș vrea să știu cum erau și să trăiesc asta, cred că până la urmă simți mai de aproape atunci când împărtășești întâmplări cu alți sportivi.
- Una dintre ele care te-a marcat, care te-a impresionant dintre aceste biografii?
- Da, mi-a plăcut mult cea a lui Kobe Bryant și cea a căpitanului naționalei de fotbal a Statelor Unite, Megan Rapinoe.
- Te-ai gândit ce vei face după încheierea carierei sportive, ai ceva în minte deja?
- Am mai multe lucruri în minte, cred că pentru fiecare sportiv acest moment este un pic dificil, dar eu am studiat educație fizică și sport și îmi plac mult copiii, așa că mi-ar plăcea ca după etapa mea sportivă să mă dedic educării copiilor de la vreo școală, să-i ghidez către sport sau activitate fizică, cred că mi-ar plăcea mult.
- Ți se pare că în ziua de azi copiii nu mai fac atât de mult sport ca în urmă cu câțiva ani, că sunt mai atrași de telefonul mobil, de jocuri, de alte lucruri?
- Da, fără îndoială, avansul tehnologiei și faptul că au acces la toate acestea, mobil, tabletă, televiziune, eu cred că duce nu la faptul că un copil face mai puțin sport, fiindcă se poate înscrie la un sport și își face activitatea extrașcolară, ci că iese mai puțin pe stradă. Înainte, când nu aveai toate aceste lucruri în casă, veneai de la școală, mâncai repede ca să ieși pe stradă și acolo mereu alergai, săreai, adunai insecte sau făceai altceva, iar acum copiii stau mai mult în casă, iar asta le afectează de asemenea activitatea fizică.
- Ești la curent cu ce se întâmplă în țara ta, politică, tot felul de lucruri, filme, muzică?
- Da, da. Sunt o persoană care evadează ușor, nu sunt acolo, dar am un mic aparat instalat la televizor cu care pot vedea televiziunea spaniolă și astfel sunt la curent, pentru că până la urmă acolo am familia, mulți prieteni și mereu trebuie să știu ce se întâmplă.
- Acum, câteva întrebări rapide:
Imagine din Sevilla Foto: Fotolico / Flickr- O mâncare? Paste.
- O băutură? Limonadă.
- Un cântec? Sarandonga, a Lolei Flores.
- Un serial? Vis a vis.
- Un actor? Miguel Angel Silvestre.
- O actriță? Blanca Suarez.
- O culoare? Roșu.
- Un loc special pe care l-ai recomanda pentru a fi vizitat în Spania? Aici pot să fiu foarte puțin obiectivă, dar aș recomanda Andaluzia. Sudul Spaniei cred că este foarte frumos și poți găsi de toate acolo. Sevilla, Cádiz, Granada, Almería, Córdoba. Foarte, foarte frumos.
Cine sunt personajele amintite de Jennifer Gutierrez
Miguel Angel Silvestre și Blanca Suarez au fost împreună între 2011 și 2014 Foto: Imago- Lola Flores (1923-1995) a fost o mare actriță, dansatoare și cântăreață spaniolă de copla
- Vis a vis, serial spaniol cu acțiunea plasată într-o închisoare de femei, 4 sezoane (2015-2019), difuzat de Antena 3
- Miguel Angel Silvestre, actor spaniol, născut în 1982, nominalizat la Premiile Goya în 2006
- Blanca Suarez, actriță spaniolă, născută în 1988, nominalizată la Premiile Goya în 2011
{{text}}