Gazeta Sporturilor l-a întâlnit în Germania pe Claudiu Bozeșan (57 de ani), fost fotbalist cu 53 de meciuri în prima divizie # Locuiește în Würzburg, orașul care va găzdui naționala României la Euro 2024, și vorbește despre cum e viața în Germania, acolo unde a fugit în vara lui 1989 # Povestește cum Poli a rezistat presiunilor Securității și a învins-o pe Dinamo, iar la finalul sezonului a retrogradat # Și două momente grele: transferul ratat la Steaua după ce Ion Marin i-a rupt piciorul și decesul misterios al fratelui său.
Povestea mijlocașului Claudiu Bozeșan (57 de ani) este una specială. A început fotbalul la Chimica Târnăveni, apoi a îmbrăcat tricoul violet al Politehnicii Timișoara.
A fost pe teren pe 8 noiembrie 1987, într-una dintre partidele antologice ale fotbalului românesc, Poli Timișoara - Dinamo 2-1. De ce antologică?
Pentru că avea să rămână singura înfrângere suferită de „câini” în acea stagiune. O înfrângere ce i-a costat titlul pe dinamoviști, cucerit de steliști cu numai un punct avans!
Caruselul vieții lui Bozeșan a continuat tot în violet, dar o accidentare horror după un fault făcut de Ion Marin i-a blocat transferul la Steaua.
Apoi a fugit din România. Prima dată în Ungaria, ca mai apoi să ajungă în Germania, țară în care s-a stabilit definitiv din 1989!
Gazeta Sporturilor l-a întâlnit pe Claudiu Bozeșan, un bărbat cu părul albit de vreme, cu o mulțime de amintiri, dar care vorbește la perfecție românește.
S-a căsătorit cu o nemțoaică, are trei copii și a început o nouă viață în Bavaria. Și a rămas în fenomen, antrenând acum copii.
E stabilit în Würzburg, orașul unde echipa natională a României se va caza pe toată durata Campionatului European din vara acestui an.
A urmat un dialog liniștit la o cafea. Într-o zi de duminică, printre zeci de nemți care „vin să bea o cafea, să mănânce un covrig sau un croissant, la brutăriile din oraș. Cam singurele unde e agitație duminica, în rest totul e închis”.
Claudiu Bozeșan:
- Domnule Bozeșan, o plăcere să vă cunoaștem. Ne întâlnim în Würzburg, în Germania. Cum sunteți, ce faceți?
- Mulțumesc că m-ați căutat! Plăcerea e reciprocă, mai ales că mai vorbesc și mă întâlnesc cu români de-ai mei. Totul este OK aici. Chiar mă bucur că echipa națională a României o să vină în Würzburg. Cu ocazia asta mai întâlnesc și eu oameni din fotbalul românesc.
- Ați plecat din Timișoara în 1989. Cum de-ați ajuns tocmai în Würzburg?
- Am plecat cu jumătate de an înainte de Revoluție.
- Ați simțit ceva? Mai ales că de la Timișoara a pornit totul!
- Aaaa, nu! Eu voiam să plec în Spania, dar m-a sunat Liță Dumitru, care era aici, și mi-a zis: „Claudiu, hai la Würzburg!”. Și-așa am făcut pasul ăsta. Nea Liță m-a ajutat foarte mult atunci. Nu știam pe nimeni, nu știam limba. Plus că mentalitatea germană e diferită față de cea din România.
- Dar cum ați reușit să plecați?
- Am avut un turneu în Cehoslovacia. Și am rămas în Ungaria. De acolo a venit cineva și m-a luat.
- Era totul planificat?
- Aveam o cunoștință. Am avut și puțin noroc, dar am trecut fără probleme granița în Austria și Germania.
- Practic, ați fugit!
- Da. Cum făcea toată lumea, cine putea...
- Nu putea chiar toată lumea pentru că aveau probleme.
- Și la mine au fost.
- Pentru cei care au rămas în România?
- Da, da. Dar a venit rapid Revoluția și-au scăpat.
- Și sunteți în Germania din 1989...
- Unde m-am și căsătorit.
- Cu o româncă?
- Nu, nu. Cu o nemțoaică. Avem împreună trei copii, unul dintre ei este plecat în Statele Unite ale Americii. S-a căsătorit, deci nu prea mai sunt șanse să se întoarcă în România.
- Acasă ce limbă vorbiți?
- Ha, ha, ha! E și mama la mine în Germania, am luat-o din România. Soția a învățat românește foarte bine, copiii vorbesc și ei foarte bine. Acasă vorbim nemțește eu, soția și copiii. Cu mama, în română. Oricum, soția înțelege tot ce vorbim în română.
- Ați ajuns în Würzburg, un orășel din Germania, practic în necunoscut. Cât de greu v-a fost?
- Greu de tot, nu știam nimic, nimic, nimic! Am avut noroc cu un sponsor al echipei de fotbal, care era și al doilea primar al orașului, el m-a ajutat. Am învățat limba, m-a ajutat să-mi găsesc un hotel unde să stau. Pe vremea aia nu erau așa mulți români pe-aici. Doar câțiva sași și nea Liță Dumitru.
- După cât timp v-ați mutat în casa dumneavoastră?
- Cred că după un an. Uitându-mă acum în spate, chiar retrăiesc momentele alea grele. A fost greu de tot, foarte greu! Nu aveam nici măcar dreptul la muncă.
- Dar până la urmă ați ajuns la o echipă locală de aici.
- Prin nea Liță am ajuns. El mă știa de la Timișoara. Echipa juca în liga 4, dar nea Liță a fost cel care a crezut în mine că o să mă descurc. Omul m-a ajutat cu tot ce-a putut și îi mulțumesc!
- Bun. Odată ajuns la echipa aceasta, ce-a urmat?
- După doar jumătate de an am ajuns în liga a doua.
- Bine, dumneavoastră ați jucat în prima ligă din România, e clar că erați mult mai bun decât la județeană, să o numim așa.
- Da, aveți dreptate. Și-am ajuns în liga 2 la Schweinfurt, unde am jucat vreo 15 meciuri. Era foarte greu. Aveai voie doar cu trei jucători străini și noi eram șase, șapte... Am avut un antrenor iugoslav, care băga doar jucătorii lui.
- Tipic...
- Da, da. Altă mentalitate, alt stil de joc. Păi, noi la Timișoara jucam cum era în fotbalul nostru. Pase și posesie. Aici, totul pe mingi lungi! Mi-a fost greu să mă adaptez.
„Salariul era triplu decât în fotbalul românesc. Și jucam în liga 4!”
- N-ați stat mult și v-ați întors la Würzburg.
- Nea Liță nu mai era în oraș. Am revenit la echipa locală, care în perioada aceea se numea Heidenfeld. Am jucat doi ani și am promovat în liga 3. În 1993 m-am dus la Kickers. Unde am fost jucător, căpitan și antrenor! În perioada aceea erau foarte multe echipe în zonă, dar Kickers era cea mai bună, echipa-fanion de vreo 10-15 ani.
- Salariile cum erau?
- Ha, ha, ha! Erau OK.
- Să facem o comparație cu România.
- Chiar vreți asta? Erau peste ce luam la Timișoara.
- Ce înseamnă peste?
- Triple! Și condițiile erau mult mai bune.
- Triple?! Liga 1 din România versus liga 4 din Germania?
- Da, da! Și aveam și prime de joc în funcție de câte meciuri jucam.
- Cum să vă mai întoarceți acasă...
- Ha, ha, ha!
- Chiar, v-ați mai gândit să vă întoarceți în România?
- Niciodată să nu spui niciodată. Dar e foarte greu. O am și pe mama aici, cum vă spuneam... Mai vin în România o dată pe an.
- Haideți să ne amintim un pic de primii pași în fotbalul mare! Ați început la Timișoara, la Poli.
- Timișoara a fost orașul meu de suflet. Poli era o forță. Din păcate, ora exactă se dădea de la București.
- A rămas expresia asta că bucureștenii dădeau ora exactă.
- Păi, da... Dar eu mă refer fotbalistic aici. Apoi mai erau Scorniceștiul, Victoria, Moreniul.
- Ați avut probleme cu Securitatea?
- Nu, nu.
- Dar ați avut senzația că sunteți urmărit?
- Nu pot spune asta. A fost acel episod de la meciul cu Dinamo. După aceea parcă se mai auzea ceva la telefon. Dar bănuiesc că nu doar la mine.
- În vestiar se simțea ceva?
- Eu eram tânăr în vestiar, nu prea știam. Erau alții mai în vârstă. Cei tineri nu prea erau luați în vizor. Față de cei bătrâni, care aveau alte contacte.
- Că tot ați amintit de meciul acela cu Dinamo, să vorbim acum de el.
- Știam că nu o să ratăm subiectul.
- Era imposibil, domnule Bozeșan!
- Normal. A fost un punct de reper, ceva important.
- 8 noiembrie 1987, în etapa cu numărul 11 a campionatului. Poli Timișoara o învinge pe Dinamo 2-1. Cum a fost acel meci?
- Greu... Erau telefoanele ascultate înainte de meciuri. Îmi aduc aminte că veneau înainte de unele meciuri și spuneau: „Mâine nu veți pierde la scor mare, ci la scor mic!”.
- Cine vă spunea asta? Cum ajungea mesajul la jucători?
- Veneau de la Miliție, de la Securitate... Ne spuneau: „Mâine jucați cu Dinamo. O să fie meciul scurt. Va fi 2-0 pentru Dinamo, până în minutul 89. Faceți 2-1 și totul va fi OK!”.
- Chiar așa erau discuțiile?! Par halucinante!
- Așa... La mine nu a venit nimeni, chiar dacă fratele meu juca în București, la Sportul. Revin imediat la meciul acela.
- Așa, vă rugăm!
- Țin minte că a venit o dată fratele meu, Laurențiu, la Timișoara. Antrenorul Jackie Ionescu l-a văzut. Joi eram în echipa de start, sâmbătă am fost în tribună. Mi-a zis direct: „Claudiu, nu pot să te las să joci”. Doar fiindcă mă văzusem cu fratele meu!
- Ne întoarcem la meciul cu Dinamo.
- Erau orgolii mari. Noi jucam cu ambiție și știam cum sunt fanii. Veneau câte 30-40 de mii de fani...
- Mesajul transmis era clar. Dar nu vă era frică să jucați pe bune? Nu vă gândeați că se poate întâmpla ceva după meci?
- Mie nu mi-a fost frică niciodată de ordinele primite! Nu aveam nimic de ascuns. Iar la acel meci cu Dinamo, conducerea și antrenorul Jackie Ionescu ne-au făcut să fim încrezători. Și când am intrat pe teren și am văzut câți fani erau în tribune... Nu mai era loc pe nicăieri. Cred că au fost 50.000 de oameni, lejer!
- Bun. S-a fluierat startul partidei. Ce s-a întâmplat?
- Imediat cum a început meciul, arbitrul (n.r. Grigore Macavei) fluiera doar într-o singură direcție. Și Dinamo oricum era o forță. Era o echipă foarte mare. Dar am avut și puțin noroc.
- Și în loc să fie 2-0 pentru Dinamo, a fost 2-0 pentru Poli.
- Ilcu și Constantin Varga goluri pentru noi, apoi pentru Dinamo a înscris Iosif Varga. Cred că s-au dat 10 minute de prelungire la acel meci!
Poli Timișoara - Dinamo 2-1 (1-0)
- Divizia A, sezonul 1987-1988, etapa a 11-a
- 8 noiembrie 1987, Stadion: „1 Mai” (Timișoara)
- Au marcat: Ilcu (28'), C. Varga (84') / I. Varga (85')
- Arbitru: Grigore Macavei (Deva). Spectatori: 35.000
- Poli: Almășan 8 - Pascu 7, Ad. Crăciun 8, Oancea 8, C. Varga 8,5 - C. Neagu 7, Oloșutean 7 (38' Șunda 7), Ad. Manea 7 - China 7 (65' Ionuț 7), Ilcu 8, Bozeșan II 7. Antrenor: Ion V. Ionescu
- Dinamo: Moraru 7 - Rednic 7, Al. Nicolae 7, Andone 7, I. Varga 7,5 - Lupu 7 (67' Damaschin I 7), M. Stoica 7 (55' Orac 7), Lupescu 7 - Mateuț 7, Cămătaru 7, Mihăescu 7. Antrenor: Mircea Lucescu
- E și o legendă că, după acel meci, Mircea Lucescu a zis: „Am eu grijă să retrogradați”.
- Am auzit-o după ceva vreme, atunci nu auzisem asta.
- Mulți spun că a existat amenințarea asta.
- Poate profesorul Ionescu a auzit. Noi, jucătorii, ne bucuram că am câștigat.
- Întâmplător sau nu, la finalul acelui sezon ați retrogradat. Ați simțit că a fost un plan împotriva voastră?
- Au fost multe meciuri în care arbitrajele nu au fost în favoarea noastră. Dar am fost și noi vinovați în unele.
- Jocul prost al lui Poli, arbitraje împotrivă, dar rămâne mesajul lui Lucescu.
- Au fost și niște meciuri în care n-am jucat bine.... Dar la două, trei partide decisive, vitale, arbitrul ne-a rezolvat! Chiar dacă am retrogradat, a fost un an deosebit.
- Erau presiuni și când jucați cu Steaua?
- Nu, nu. Presiunea mare era cu Dinamo! Și parcă mai era și cu Victoria. Și, oricum, la mine nu a venit nimeni direct să-mi spună ceva sau să mă amenințe. Erau multe lucruri influențate de sistem.
- N-ați avut niciodată oferte din București? Steaua, Dinamo, Rapid nu v-au vrut niciodată?
- Nici nu știu ce să zic... E, așa, o poveste mai specială.
- Așa, ce s-a întâmplat?
- Eu am stat aproape un an accidentat. A fost un moment... Ion Marin mi-a rupt piciorul într-un meci. Și după momentul ăsta a venit nea Liță să-mi spună că Anghel Iordănescu vrea să mă ia la Steaua.
- Înseamnă că nea Liță știa de la prietenul lui, Iordănescu, nu?
- Probabil! Dar ulterior, peste noapte, au venit doi generali peste mine.
- Unde? Acasă?
- Și mi-au zis: „Tu nu ai făcut armata. Ești dezertor! Ori vii cu noi, ori vei avea probleme cu Tribunalul Militar”. Nu știam ce să fac. Cum s-o interpretez?
- Poate era o formă de intimidare.
- Eu cred că era doar o coincidență. Fix după ce Iordănesu anunțase că mă vrea la Steaua. Și la doar câteva zile au venit generalii la mine.
- Dar cu nea Liță n-ați vorbit după acest episod?
- Ba da. Și mi-a zis să vorbim cu generalul Pacoste (n.r. prim-secretar de partid al județului Timișoara). Venise și fratele meu și mi-a zis că mai bine stau și fac facultatea decât să merg în armată.
- Deci ați refuzat Steaua.
- Indirect am refuzat Steaua, da! Poate era altceva dacă nu aveam piciorul rupt. Dar aveam dubii, mi-a zis și fratele meu să stau la Timișoara!
„Germania nu a mai avut un atacant bun de când s-a retras Klose”
- Vine Campionatul European, naționala României va sta aici. Mergeți la vreun meci?
- A fost o adevărată nebunie cu biletele, a fost un interes imens. Mi-aș dori să merg la meciul cu Belgia pentru că după aceea mă pregătesc să plec cu familia în concediu. Așa era planificat. Eu sunt aici, dacă cei de la echipa națională sau de la Federație au nevoie de ceva, eu îi voi ajuta cu mare plăcere.
- Cum vedeți naționala României?
- Are jucători talentați. Cred că sunt dornici și ambițioși să reprezinte țara, vor să se afirme. Eu sunt optimist.
- Nu avem cum să nu vorbim și de Mannschaft, echipa națională de fotbal a Germaniei.
- S-a schimbat fantastic! Acum două luni se spunea că e la pământ. A câștigat acum două meciuri și pare campioana Europei. Julian Nagelsmann aduce multă energie pozitivă.
- Vă place de el?
- Păi, l-a adus pe Kroos înapoi. Are doi jucători cum nu a avut de multă vreme, Musiala și Wirtz. Care joacă așa, ca pe stradă, din instinct. Iar dacă Neuer e fit, e cel mai bun din lume.
- Probleme sunt?
- Singura problemă e în atac. Germania nu a mai avut un atacant bun de când s-a retras Klose!
- Domnule Bozeșan, vă mulțumim și să ne revedem în iunie!
- Mulțumesc și eu. Toate bune acasă, sănătate și „Hai, România”!
În fotbalul mare, în prima ligă am fost debutat de Emeric Dembrovschi. Era formidabil! Eram tânăr și lucram cu două legende, pentru că era și nea Liță antrenor secund. Dembrovschi era un om deosebit, foarte clar când vorbea cu jucătorii, foarte liniștit. Am lucrat cu doi foști mari fotbaliști, care mi-au dat încredere. Nu era ușor să joci la 18 ani. Era presiunea foarte mare
Claudiu Bozeșan, fost fotbalist
„Generali, oameni cu funcții mari în Partid, ne făceau tot felul de oferte”
Cei de la Dinamo veneau la Timișoara în toamna lui 1987 în postură de mari favoriți. Câștigaseră pe linie în primele 10 runde, aveau un golaveraj de 27-7 și o echipă cu foarte multe nume „grele”. Iar pe bancă stătea Mircea Lucescu, dornic să stopeze dominația Stelei în competiția internă.
Poli era pe 9, exact la jumătatea clasamentului. Și totuși, în ciuda unei dominări categorice a roș-albilor și a unui arbitraj ostil, gazdele s-au impus cu 2-1.
Avea să rămână singura înfrângere suferită de „câini” în acea stagiune. O înfrângere ce i-a costat titlul, cucerit de steliști cu numai un punct avans!
Presiuni de tot felul, din toate zonele. Dacă ați ști cum zbârnâiau telefoanele și la club, și la mine acasă, și la organele locale de Partid! Generali, oameni cu funcții mari în Partid, ni se făceau tot felul de oferte. Fiecare încerca să se impună prin orice mijloc posibil. Am avut șansa ca oamenii din conducerea clubului, a orașului și a județului să fie total de partea mea. Ne-au dominat, iar noi am lovit pe contre. A existat și o doză de noroc
Ion „Jackie” Ionescu
Mircea Lucescu, antrenorul lui Dinamo la meciul din 1987, a participat în trecut la o ediție a emisiunii „Prietenii lui Ovidiu”, unde a vorbit despre subiectul retrogradării Politehnicii Timișoara, după ce i-a învins pe „câini” cu 2-1.
„O prostie! Timișoara a retrogradat atunci pentru că au bătut-o acasă Corvinul și Argeș. D-aia a retrogradat! Cum își închipuie cineva că puteam eu să influențez în vreun fel arbitrul? Cum puteau să-și închipuie?!
Jackie Ionescu și-a creat un alibi spunând la toată lumea că Dinamo l-a retrogradat. Sunt foarte mulți jucători care vin și vor să iasă în față... Dar spun niște prostii mai mari ca ei. Nici nu le mai iau în seamă”, a comentat Il Luce.
: „Nici după atâția ani nu se știe ce s-a întâmplat...”
Pe 8 octombrie 1998, la doar 38 de ani, Laurențiu Bozeșan, fratele lui Claudiu, a încetat din viață. Totul în urma unui accident rutier învăluit în mister și după atâția ani!
Captură din „Cuvântul Liber” (octombrie 1998)„Nimeni nu știe cum a murit... A fost un accident, aici, în Germania. El lucra la o firmă și conducea un camion. Știu doar că venea din Franța, dar restul e un mister... Mașina s-a îndreptat către un șanț și s-a oprit într-un gard”, spune Claudiu.
Acesta mai dă câteva detalii de la tragicul eveniment.
„Imediat după accident, un doctor a sărit repede să-l ajute. Era în mașina din spatele lui. Dar în momentul în care a ajuns, fratele meu era deja căzut din mașină și murise. Nu știm dacă a căzut în urma impactului sau a vrut să iasă din mașină și a fost prins acolo.
Nici după atâția ani nu se știe ce s-a întâmplat... A fost o tragedie! El voia să se mute aici, cu noi, în Würzburg. Se recăsătorise, avea și o fetiță care nici măcar un an nu avea. A venit această tragedie și l-am pierdut...”, a mai povestit fratele lui Laurențiu.
- Laurenţiu Bozeşan a fost crescut la clubul din Târnăveni și a jucat la Chimica, atât la echipa de juniori (cu care a câştigat în 1977 titlul de campioni republicani), cât şi la seniori în Divizia B.
- Între 1977 și 1979 a jucat în prima ligă la ASA Tg. Mureş, apoi la Sportul Studenţesc, Politehnica Timişoara, Rapid și Progresul Timișoara.
- Din cauza unor repetate accidentări s-a retras din fotbal, iar în 1991 a plecat definitiv în Germania.
- A jucat la echipe de amatori, precum Alemania Müllheim şi TSV Sickenhausen.
222 de meciuria jucat Laurențiu Bozeșan în prima ligă din România, unde a înscris 33 de goluri. Cea mai bună performanță a fost în sezonul 1985-1986, atunci când juca la Sportul Studențesc și-a fost vicecampion național
Bozeșan se uită la Superligă și exclamă din Germania: „Ce face Hagi e extraordinar!”
Deși se află în Germania, Claudiu Bozeșan încă mai urmărește meciurile din Superligă.
„Mă mai uit la fotbalul românesc. Văd că sunt foarte mulți jucători străini. Nu se mai dau șanse tinerilor. Când jucam la Chimica Târnăveni, în liga a doua, eram mulți tineri. Dădeam jucători de bandă în prima divizie. Atunci trebuia să ai un jucător sub 18 ani de la început. Și unul pe bancă. Așa că mulți tineri talentați aveau șansa să joace. A ajutat mult. Acum văd mulți străini mediocri”, spune acesta.
Apoi se oprește la investițiile lui Gheorghe Hagi în Academia de la Ovidiu:
„Ce face Hagi e extraordinar! E un model. A luat model de la Barcelona și Ajax și crește tineri de calitate. Sunt puține cluburi care investesc în Academii. A făcut, oarecum, cum era la Luceafărul.
Dar e nevoie de răbdare. Iar Hagi a avut răbdare și a demonstrat că e de top. Două titluri de campion spun multe, într-o bătălie cu echipa cu mult mai mulți bani”.
CV Claudiu Bozeșan
- s-a născut pe 24 iulie 1966 (57 de ani)
- a făcut junioratul la Chimica Târnăveni
- a jucat în 53 de meciuri în Liga 1, doar la Poli Timișoara (1984-1986, 1987-1988), echipă pentru care a marcat de 8 ori
- a evoluat în tricoul lui Poli și în Liga 2 (1986-1987, 1988-1989). 42 de meciuri și 8 goluri
- în Germania a jucat pentru FC Schweinfurt 05, SV Heidingsfeld, Würzburger Kickers și TSV Gerbrunn
{{text}}