Patru lucruri despre cele patru echipe care au jucat marți-seară în sferturile de finală ale Champions League.
După meciul cu Borussiei cu Atletico Madrid (4-2, 5-4 scor general), înțelegi cu adevărat forța unei echipe create și propulsate încet, muncă, prin vârtejul amețitor al triumfurilor și căderilor, al gloriei și al umilințelor ocazionale, așa cum e Borussia Dortmund.
La toate asta se adaugă un praf galben de vise - aproape că nu poți urmări partida pentru că în tribună se petrec lucruri cu adevărat electrizante. Genul de trupă mereu focusată, care nu ține la statui de vedete, care are mereu o poveste mai tare decât personajele care o pun în scenă.
Atleti a făcut aseară ceea ce mai toată lumea se aștepta să facă: adică că capoteze. Probabil e greu să pleci la război când toată lumea îți vâră în față statisticile care spun că în deplasare motoarele ofensive se blegesc. Cînd toată lumea bate cu degetul în ele până ajungi să te transformi în subconștient în condamnat sigur, pentru că atacul tău, de la sine înțeles, e sărăcuț când nu joci pe Estadio Metropolitano, ci în orice altă parte a galaxiei.
Aseară madrilenii au contrazis presiunea hârtiei, dar nu suficient. Față de ce li se prezicea însă înainte de începerea partidă a fost un progres ofensiv (și un regres defensiv, dar, hei, așa ușor-ușor se demolează miturile).
Dacă aș azi fi în locul lui Cholo Simeone nu aș fi foarte necăjită. De altfel, nici el nu a fost. Poate că a învățat, în sfârșit, că uneori micile victorii vin sub forma unor mari înfrângeri.
Paris-Saint Germain și-a scos în sfârșit cheltuiala gargantuescă (cuvânt provenit din limba și cultura franceză!), 4-1 cu Barcelona în deplasare și 6-4 scor general. Dar feelingul de plastic persistă. Atât de mult plastic la PSG încât broscuțele țestoase, balenele albastre și alte câteva specii oceanice ar putea intra și mai curând pe toboganul extincției, dacă clubul parizian s-ar deversa cumva în apele planetei. Aș prefera literalmente orice echipă din lume uneia construite pe teancuri de bani și dintr-o pleiadă de vedete de-a lungul anilor, care însă nu a ajuns niciodată gloria căreia îi era predestinată. Singura consolare e că în ultimii ani nu a cucerit nimic la nivel european, fiind finalistă a Champions League în 2020, când trofeul a mers la Munchen, în vitrina supraîncărcată a lui Bayern.
Barcelona s-a pierdut singură pe drum, cu nervi și acuzații la adresa arbitrului român Istvan Kovacs - cum că acesta a fost butonul care a declanșat căderea formației catalane, eliminindu-l în prima repriză pe Araujo. Cu greu poți acuza un om sau o decizie pentru un meltdown total. Dar știm deja că fotbaliștii sunt cei mai duri și cei mai sensibili oameni din lume în același timp.
În semifinală, aștept în secret triumful discreției și al seninătății de la Dortmund asupra excentricităților de la Paris. Deja poate că Mpabbe și Dembele merită mai mult. Mpabbe da, PSG nu.
{{text}}