Prezent la București, antropologul francez Christian Bromberger, fost profesor la Universitatea Aix-Marseille și specializat în studiul fotbalului și fenomenelor conexe acestuia, a vorbit despre suporterii echipelor de fotbal, vechile valori locale, financializare și globalizare.
Bromberger (77 de ani) a explicat, din punct de vedere antropologic și sociologic, de ce fotbalul reprezintă o pasiune de atât de larg răspândită la nivel mondial, cu bunele și cu relele sale.
„Putem invoca, pentru început, simplitatea și ușurința jocului. E un sport care se adaptează la un minimum în privința echipamentelor, care poate fi jucat pe un teren viran sau în curtea școlii sau chiar pe plajă.
Fotbalul este sub aspect estetic o artă vizuală care se prelungește în tribune - jocul deghizărilor, al steagurilor, al coregrafiilor, sunetele de tobă și trompetă.
Aceasta este o estetizare festivă a vieții colective, o sursă unică pentru unii oameni de trăiri și sentimente”, a spus profesorul.
Fotbalul - emoții în 90 de minute cât într-o viață întreagă
Orice meci de fotbal, în descrierea lui Bromberger, te face să treci 90 de minute prin toată gama de emoții pe care o încerci în timpul unei vieți - suferință, ură, angoasă, admirație, fericire, sentimentul injustiției.
„În toate confruntările fotbalistice regăsim o adevărată tragedie greacă - personajele trec de la fericire la nefericire sau invers. Pentru a trăi la maximum aceste emoții, omul a devenit suporter.
A ține cu o echipă nu este o obligație morală, ci mai degrabă o necesitate psihologică de a ne simți noi înșine actori”, explică antropologul francez.
Căutarea exaltării este, de altfel, una dintre motivațiile pentru care oamenii merg la spectacolul fotbalistic. Ținând cu o echipă sau alta, ne asigurăm doza de implicare pasională în confruntările de pe teren, chiar dacă noi ne aflăm în tribună.
„Cuvântul italian «tifoso» oglindește cel mai bine conceptul de suporter și valul de emoții care vin la pachet cu acest partizanat.
Derivă din «tifo» - suport, care desemnează la origine tifosul, boală foarte contagioasă, caracterizată prin febră mare și agitație nervoasă, lucru transferat, la nivel simbolic asupra experienței din tribune”, a explicat francezul.
Christian Bromberger, profesor de antropologie, foto: Cristi Preda / GSPApartenența e cheia galeriilor
În plus, subliniază Bromberger, ne place să ne imaginăm, că la un anumit nivel, susținerea noastră ca suporteri poate influența într-un fel sau altul istoria care se desfășoară sub ochii noștri pe teren - adică rezultatul partdei de fotbal.
„Nu e un spectacol ca oricare altul, pentru că desfășurarea sa nu s-a scris înainte de reprezentație, ci una care se desăvârșește în timp real. Și, de altfel, această participare a publicului nu e una iluzorie.
Echipele câștigă mai frecvent acasă, în fața propriilor spectatori, iar publicul nu e numit degeaba «cel de-al doisprezecelea jucător»”, a spus francezul.
Dincolo de planul estetic și de cel care ne trezește la viață emoțiile, a fi suporterul unui club de fotbal este de multe ori sinonim cu afirmarea unei apartanențe, care poate fi religioasă, geografică sau care ține de clasa socială sau educația celor din tribune.
„De la campionatele regionale la cele mondiale, omul din public nu face altceva decât să-și găsească, într-un fel sau altul, identitatea”, consideră Christian Bomberger.
„Sentimentul de apartenență se construiește aici, mai mult sau mai puțin, ca în alte situații: printr-un raport de opoziție, mai mult sau mai puțin virulent față de adversar”
Cu alte cuvinte, orice întâlnire între două spații, regiuni sau comunități rivale capătă dimensiunile unui război ritualizat, conținând tradiții moștenite istoric, pline de însemne «belicoase».
„Brigadă, legiune, armată - toate aceste denumiri specifice războiului fac parte și din arsenalul lingvstic al suporterilor”, amintește Bromberger. „Demonstrațiile celor din tribune sunt văzute de ceilalți participanți la meci, deși spectacolul principal ar trebui să fie cel de pe teren”.
Naționalismul vine uneori mână în mână cu fotbalul
De altfel, tribuna sau peluza este locul unde se reface un corp social dezmembrat în cotidian. „Trebuie menționat și rolul echipelor de fotbal în revendicările naționaliste, cum ar fi Catalunya, Țara Bascilor sau spațiul ex-iugoslav”, spune antropologul.
„Situația din fosta Iugoslavie introduce și diferențele religioase în confruntările fotbalistice. Grupările religioase, cu puternicele lor structuri asociative remodeleaz[ astfel, în multe orașe din Europa sau din Orientul apropiat, preferințele suporterilor”, subliniază Bromberger.
„La Glasgow, opoziția dintre Celtic, echipa catolicilor, și Rangers, cea a protestanților este de veacuri. Aceste diferențe s-au exprimat, timp îndelungat, prin recrutarea jucătorilor.
În 1989, pentru prima dată în 80 de ani, un fotbalist catolic, Mo Johnston, s-a alăturat celor de la Rangers, fapt urmat de o polemică aprinsă.
La fel în Beirut - cluburile reflectă polarizarea religioasă. Șiiții, catolicii, armenii, suniții - fiecare dintre aceste comunități are echipa sa de fotbal”, a mai spus Bromberger.
Fotbalul poate marca și diferențele lingvistice ale unei națiuni, nu numai pe cele religioase. Este cazul Belgiei, unde cluburile sunt împărțite în cele valone - de exemplu Standard Liege - și cele flamande - de pildă FC Bruges.
În plus, există cluburi de fotbal care-și reprezintă dintotdeauna locul de sorginte folosind alte „duble” antagonice: muncitoresc versus burghez, sărac versus bogat, creșterea propriilor jucători versus transferuri costisitoare.
O schimbare majoră pe care Bromberger o menționează în evoluția cluburilor de fotbal este transformarea acestora în societăți profitabile, lucru care lasă în urmă tradiția locală, regională, lingvistică și se concentrează asupra performanței și mai ales a performanței financiare.
Nu ne mai plac echipele, ci vedetele acestor echipe
„Acest lucru determină «deteritorializarea» fotbalului - nu mai există stiluri de joc sau de management.
Economicul domină culturalul, iar cluburile s-au transformat în asociații private. Primul efect este că s-a modificat jocul de identificare dintre joc și vedetele echipei.
Jucători care altădată creșteau la colțul străzii și jucau la un singur club, cu prețul unor contracte deseori inechitabile, s-au transformat în meteoriți, conform solicitărilor pieții.
Deconectarea clubului de orașul în care activează este o reducere a simbolului, neprovocând neapărat scăderii fervorii populare, ci doar schimbarea raporturilor: Ne plac mai degrabă jucători individuali decât o formație anume”, a mai spus francezul, motivând astfel atracția oamenilro din ziua de aiz pentru vedete.
O altă explicație antropologică a pasiunii pentru fotbal ar fi, după Bromberger, că valorile pe care le admirăm pe teren - performanța, meritele personale, munca în echipă - le admirăm și în viața de dincolo de acesta.
Maradona, Hagi, Pele, Messi ne fascinează și asta datorită calităților lor excepționale, dar și faptului că, prin fotbal, au ajuns mai sus.
Îi admirăm pe fotbaliști și pentru că se descurcă atât de bine cu picioarele. Christian Bromberger explică și acest fapt, inclusiv din punct de vedere anatomic:
„Piciorul are o reputație proastă și nu pe nedrept, ținând cont de zona corticală care-i corespunde. Insignifiantă față de cele care guvernează organele prehensiunii - mâna - sau ale fonației - gura. La fotbal se ratează mereu ocazii de neratat și se marchează mereu goluri imposibile”, spune antropologul.
{{text}}