Crina Pintea (34 de ani), cea mai bună handbalistă a României în 2019, a fost invitata din această săptămână a emisiunii „La feminin”. Pintea joacă la CSM București, dar în cariera ei a mai evoluat în Germania, Franța și Ungaria. Cu Gyor fiind câștigătoarea Ligii Campionilor la handbal feminin.
Din 2022 joacă din nou pentru CSM București, în sezonul actual cucerind deja Cupa României și fiind la un pas de a pune mâna pe titlul de campioană.
Crina povestește momentele frumoase ale carierei sale, explică experiențele de peste hotare și vorbește la superlativ despre cele mai importante trei persoane din viața ei.
Crina Pintea, invitata emisiunii „La feminin”
- Crina, îți mulțumesc că ai acceptat invitația noastră „La feminin”.
- Mulțumesc tare mult pentru invitație. Mă bucur foarte mult să fiu aici.
- Cât de dificil a fost drumul către succes pentru tine?
- Credeam că este dificil și-mi puneam foarte multe întrebări. Acum mă uit cu foarte multă recunoștință pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat. Și pentru felul în care am evoluat pentru a-mi îndeplini oarecum dorințele, visurile.
- Te-ai fi gândit vreo secundă că vei ajunge unde ai ajuns astăzi?
- Mi-am dorit extrem de mult și am visat foarte mult la ceea ce voiam să devin. Mă bucur că am reușit acest lucru. Evident, cu foarte multe sacrificii și dureri, dar s-a întâmplat și sunt recunoscătoare pentru tot.
- Tu ai ales handbalul sau handbalul te-a ales pe tine?
- Cred că eu nu aveam altă opțiune. Adică era handbal sau nimic. În momentul când am pus mâna pe minge, m-am îndrăgostit pe loc de acest sport și nu am vrut să renunț nicio clipă. Mai ales când a fost greu.
- Cum a fost când ai pus prima dată mâna pe mingea de handbal.
- Nu știam foarte multe lucruri despre handbal. Părinții mei au decis și au zis: „Gata, acum e momentul să mergi să faci sportul ăsta pe care ți-l dorești de atâta timp, ne-ai înnebunit atâția ani cu asta!”.
- Dorința ta a fost acceptată de ei.
- Da. Taică-meu a căutat o minge de handbal și a găsit una foarte, foarte veche. O minge de cauciuc, piele întoarsă, în fine, o nebunie! N-avea nicio legătură, dar au zis că așa arată mingea de handbal.
- Și?
- A venit cu ea acasă: „Asta este mingea de handbal. Până ajungi să faci cunoștință cu oamenii și cu sportul direct trebuie să faci niște pase”. Evident că am pus mâna pe mingea aia, mă uitam la ea, nu știam ce să fac. „Încearcă și tu să faci niște pase!”. „Unde să le fac?”. Apoi am luat mingea cu mine la școală și profesorul care m-a și îndrumat către sportul ăsta mi-a arătat el cum să fac.
- Ai început ușor, ușor...
- Acolo stăteam ore în șir și băteam mingea, dar nu știam. Adică mă jucam cu ea ca și cum... Nu cum fac acum, adică să prind, să pasez. Băteam în perete. A fost un sentiment foarte plăcut și mi-a rămas întipărit în minte.
- Când ai început să te simți în largul tău cu handbalul?
- Wow! Să mă simt în largul meu cu handbalul și să pot să spun că da, asta e și merit? Că a meritat tot și chiar sunt o adevărată handbalistă?
- Da.
- Cred că undeva prin Germania! Asta însemnând după foarte mulți ani. Încrederea în mine era foarte low și am tras foarte mult să devin cea mai bună variantă a mea. În momentul când am ajuns în Germania puteam să stăpânesc foarte bine ambele faze ale jocului și să simt că echipa are încredere în mine. Acolo s-a întâmplat.
- Ai amintit de tatăl tău, de părinți. Cum a fost copilăria ta până să ajungi la handbal?
- Nu a fost una, nu știu, n-aș putea să-i spun o copilărie normală. Așa cum trăiesc toți copiii la vârsta lor și se bucură de copilărie, joacă, teme... La mine s-a bazat foarte mult pe muncă încă de la o vârstă foarte fragedă.
Greutățile copilului Crina Pintea, fetița din comuna Podu Turcului: „Îi spuneam mamei”
- Ești născută în comuna Podu Turcului, din județul Bacău.
- Da, iar părinții mei mi-au încredințat foarte multe responsabilități. Ei munceau foarte mult și atunci toată lumea trebuia să pună umărul la treabă. Sunt foarte recunoscătoare!
- Spune-ne, te rog.
- Voiam să adaug ceva. Că sunt recunoscătoare pentru felul cum ne-au crescut. Mai târziu am ajuns să apreciem foarte multe lucruri. Eu îmi spun de foarte multe ori că dacă nu aș fi muncit atât de mult și nu aș fi știut ce înseamnă acest lucru, probabil nu aș fi reușit în sport. Am avut o bază solidă când vine vorba despre ceea ce înseamnă munca. În momentul când m-am apucat de sportul ăsta am știut că doar așa pot să reușesc.
- Îți mai amintești când ai făcut primii bani și din ce? Adică au fost din handbal?
- Nu. Am un spirit de antreprenor și primii mei bani i-am făcut acasă, cu părinții mei, când munceam. Părinții mei mi-au încredințat foarte multe responsabilități, de exemplu, să vinzi un lucru, să aduci bani acasă. Eu făceam lucrul ăsta și îmi plăcea foarte tare să dau valoare unui produs și să câștig mai mulți bani. Aveam 13-14 ani când am făcut banii mei. Banii mei, dar erau ai familiei. Eu scoteam în plus față de cât îmi spunea tata. Cu banii cu care ieșeam în plus, mergeam la mama și îi spuneam: „Uite, ăștia sunt banii noștri pentru lucrurile de femeie! De ce avem noi nevoie ca femei în casă”. Nu mă puteam numi femeie atunci, dar aveam gândirea asta.
„Nu mi-a fost absolut deloc ușor în societate, pentru că eram văzută altfel”
- Ai fost foarte înaltă încă de mică...
- Nu mi-a fost ușor nici la școală, nici în general, în societate. Nu mi-a fost absolut deloc ușor, pentru că eram văzută altfel. Eram cu 20-30 centimetri mai mare decât colegele de vârsta mea. Am multe amintiri amuzante și mai puțin amuzante.
- Dar...
- Am fost complexată de treaba asta! Încrederea în mine nu a fost una foarte mare, însă compensam...
- Cu ce?
- Faptul că am avut foarte multe responsabilități de mică. Aveam 9-10 ani și mă comportam ca și cum sunt mai mare și de aia sunt și așa înaltă. Adică încercam să găsesc o explicație. Și munceam foarte mult și atunci compensa cumva. Adică asta îmi oferea mie încredere la momentul ăla.
- Și doamna Tocală ne spunea când era tânără că dădea cu capul în lustre, dar că acum nu-i mai pasă, poartă și tocuri.
- Și eu la fel! Dar în momentul în care m-am apucat de handbal am simțit că fac parte din lumea asta. Nu m-am mai simțit în niciun fel complexată.
- Te-a ajutat handbalul să treci peste?
- Da. Mi-am dorit foarte mult, pentru că eu îmi puneam întrebări în momentul când începeam să cresc, să cresc, să cresc... Îmi puneam întrebări că o să ajung la 20 de ani și o să mă întâlnesc oameni pe stradă care o să mă întrebe: „Ei, dar ești foarte înaltă, faci un sport?”.
- Așa gândeai atunci?
- La 11-12 ani. Și atunci eu ziceam că n-aș vrea să pun capul în pământ și să spun că nu, că așa sunt eu. Am ținut foarte mult la lucrul ăsta. Să mă apuc să fac un sport. Evident că i-am necăjit pe părinții mei ani la rând, adică din clasa cincea, când a venit profesorul meu cu ideea de a merge la sport. Și eu cinci ani mai târziu m-am apucat... În anii ăștia i-am înnebunit la propriu.
„Când m-am apucat de sport îmi lipseau foarte multe lucruri”
- Dacă n-ar fi fost handbalul, ce crezi că ai fi făcut?
- Nu aș fi făcut niciun sport, asta este clar. Probabil aș fi avut familie, mă gândesc acum, copii. M-aș fi axat foarte mult pe partea asta de antreprenor, pentru că părinții mei aveau pe vremea aia foarte multe idei de a face lucruri, de a face bani de a ne dezvolta și probabil asta aș fi făcut și eu acum.
- Ai spus într-un interviu că ai fost numită „fata de la țară”. Te-ai simțit vreodată subestimată?
- Da, da. În momentul în care m-am apucat de sport, era clar că-mi lipseau foarte multe lucruri. Nu știam să mă comport în societate. Era clar că veneam de la țară, acolo am crescut. Nu știam foarte multe lucruri, dar am fost gata în momentul când am plecat de acasă. Am zis că le voi învăța, și în momentul când am pășit spre o lume nouă am fost deschisă să învăț foarte multe lucruri.
Până am ajuns să învăț, evident că m-am lovit de foarte multe și am făcut foarte multe greșeli. Făcând greșelile astea, oamenii nu le-au luat tocmai pozitiv. Au râs de mine sau mi-au găsit tot felul de porecle. Dar asta nu m-a împiedicat să mă duc mai aproape de ceea ce îmi doream eu să învăț
Crina Pintea, handbalistă CSM București
- Cariera ta la seniori a început la Zalău. Ai evoluat acolo timp de șase ani. A fost echipa și perioada care te-a format pe tine ca jucătoare?
- Am luat câte ceva de la fiecare echipă la care am fost. Baza cred că a fost undeva la Vâlcea. Acolo am avut parte de foarte mulți oameni care m-au ajutat să mă dezvolt din toate punctele de vedere. Experiența de acolo... Eu am mai vorbit despre asta și nu vreau să repet la nesfârșit...
- Vorbim de ce s-a întâmplat la Zalău.
- A avut impact asupra mea, pozitiv și negativ în același timp. Însă ce pot să spun este că sunt bucuroasă că am depășit orice obstacol care mi-a apărut în acea perioadă. Și că mi-am continuat drumul și am ajuns unde sunt astăzi.
- Ai jucat o finală de Cupă EHF acolo. Ce îți mai amintești?
- Nu-mi amintesc! Nu-mi amintesc! Pentru că nu puteam în acel moment să îmi amintesc lucruri. Să mă bucur de lucruri. Nu-mi amintesc. Nici nu eram jucătoare de bază pe vremea aia. Abia așteptam să... Pe atunci munceam și îmi doream să progresez. Și atunci eram doar o jucătoare de echipă care oferea ce putea ea la momentul ăla.
- Până la urmă ai ajuns în Germania.
- Mi se părea că este o altă lume! Mi se părea că tot ce făcusem până atunci.... Acum văd din alt unghi că handbalul pe care îl știam eu este total diferit față de cel nou. Am fost foarte entuziasmată și tot ce mi-am dorit a fost să nu plec de acolo. În momentul ăla să mă pot bucura și să pot progresa. Simțeam că pot să fac pași într-o lume mult mai mare a acestui sport.
- Cum a fost pentru tine experiența de acolo?
- A fost prima experiență în străinătate și a fost una extraordinară. Am amintiri foarte frumoase. Cum am zis, nu a fost simplu, dar pentru că am fost perseverentă, într-un final am ajuns să îmi câștig locul în echipă.
- Să aibă lumea încredere în tine.
- Ca fetele să aibă încredere în mine, da. Atunci când a fost nevoie de mine, eu am fost acolo și am dat tot ce am avut mai bun în momente-cheie și momente importante. Așa am câștigat campionatul în Germania. Acolo a fost și prima mea experiență cu meciurile în Champions League. Am foarte multe amintiri plăcute de acolo, având în vedere că a fost prima mea experiență în străinătate.
- Dar nu știai germană, nu?
- Nu știam germană, nu știam engleză, nu știam... A fost o nebunie de-a mea. „Băi, orice se poate!”. Când m-am dus acolo m-am apucat să învăț și limba engleză, și limba germană. Ușor, ușor am început să comunic cu fetele mai în germană, mai în engleză, mai în română și am reușit. Într-un final am putut să stăpânesc mult mai bine limba engleză și m-a ajutat extraordinar și după.
Traseul Crinei din Germania în Franța: „Nu m-a mai scos nimeni din teren, nici măcar arbitrii!”
- Exceptând trofeele, cu ce ai rămas din această experiență?
- Cu bucuria de a juca handbal. În primul rând, acolo am învățat să mă bucur de acest sport. Acolo am învățat că trebuie să te bucuri pe teren, să zâmbești, să te exteriorizezi! Să nu-ți fie teamă să faci acest lucru, să poți să comunici cu oamenii care vin la meci, să poți să îi îmbrățișezi! A fost nou pentru mine.
- Ai stat doar doar ani acolo și ai plecat în Franța, la Paris.
- O experiență total nouă și acolo. Era un alt sistem de joc, să spun așa, cu altfel de jucătoare, pe care eu nu le mai întâlnisem. Foarte rapide, foarte talentate și pentru mine a fost o perioadă de vreo trei, patru luni în care nu-mi găseam locul. Nu mă puteam adapta în teren. Am avut foarte multe momente când primeam cartonaș roșu în primele șapte, opt minute.
Atunci îmi puneam foarte multe întrebări dacă eu o să reușesc. Evident că îmi puneam întrebări, dar în același timp munceam și făceam foarte multe individualizări ca eu să reușesc. Câteva luni mai târziu am reușit și nu m-a mai scos nimeni din teren, nici măcar arbitrii!
Crina Pintea, handbalistă CSM București
- Și așa ai fost cel mai bun pivot!
- Mi-am făcut treaba pentru că acolo am descoperit bucuria la un alt nivel. Dacă în Germania începusem să fac pașii, să mă bucur și să simt gustul victoriilor, în Franța a fost la un alt nivel.
- Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învățat în Franța?
- M-am simțit de foarte multe ori apreciată și am descoperit niște laturi ale mele de leadership, ceea ce știam că există. Niciodată nu am vrut să recunosc și încă nu prea accept acest lucru. Nu știu de ce. În schimb, acolo mi-a fost impus oarecum pentru cum jucam și vrând-nevrând a trebuit să fac un pas în față. Am rămas cu lucrul ăsta, că pot să motivez.
Oferta de la Gyor de nerefuzat! „Mi-am dorit să joc la cel mai înalt nivel”
- E adevărat că ți-ai tatuat Turnul Eiffel?
- Da, pentru că în Paris am descoperit bucuria de a juca handbal la un alt nivel și felul cum m-am simțit pe teren m-a determinat să fac acest lucru. Plus că mie îmi place să leg lucrurile. Cum mă mai strigau copiii, plus că am ajuns să joc la Paris și să locuiesc acolo, mi-am dorit să am ceva care să rămână permanent cu mine de acolo.
- Cum te strigau copiii?
- Păi, când eram copil mă porecleau „Turnul Eiffel”. Ani mai târziu am ajuns la Paris. A fost foarte frumos.
- Ai ținut socoteala câte tatuaje ți-ai făcut de-a lungul carierei.
- N-am ținut cont, dar ăsta este cel care îmi place foarte mult. În Germania am început cu tatuajele, dar acum sunt mai potolită.
- Ai stat doar un an și jumătate în Franța. Ai mai fi vrut să mai rămâi acolo?
- Mă simțeam foarte bine, dar a venit oferta de la Gyor! A fost momentul de a face un alt pas important pentru mine și a fost clar că nu puteam să refuz acest lucru. Chiar dacă eu mă simțeam superbine și eram om important în echipă. Mi-am dorit foarte mult să joc la cel mai înalt nivel și atunci când primești o astfel de ocazie trebuie să o îmbrățișezi și să mergi mai departe.
Experiența din Ungaria + infrastructura care ne dă clasă: „Lucrurile nu se pot întâmpla peste noapte”
- Ai ajuns la Gyor și ai câștigat Liga Campionilor!
- Am foarte multe amintiri.... Am câștigat Champions League, medalii, dar eu cred că cele mai importante lucruri pe care le-am câștigat sunt evoluția mea și drumul meu! Ăsta cel mai mare câștig al meu.
- Cum a fost perioada din Ungaria?
- Am fost foarte entuziasmată, mai ales că eram într-o perioadă foarte bună a mea, a carierei mele. Veneam după un Campionat European, lucruri bune se întâmplaseră acolo. Aveam foarte mare încredere în mine și în momentul când am ajuns în Ungaria, evident, aveam și emoții.
- Emoții?
- Acolo întâlneam altfel de jucătoare și toată lumea știa despre Gyor. Când te duci acolo e ca și cum ai intra într-un templu, să spun așa. Cel puțin asta vedeam eu atunci și am avut foarte mari emoții. Dar am avut parte de o întâmpinare foarte călduroasă, mai ales a jucătoarelor care m-au ajutat să mă integrez foarte repede.
- În experiențele din străinătate ai simțit în vreun moment că se uită lumea diferit la tine pentru că ești din România?
- Am avut oarecum treaba asta, dar foarte puțin. Pentru că în momentul când m-au văzut cum muncesc și cât de dedicată sunt pentru sportul ăsta, nu s-au mai gândit. Sunt foarte implicată, îmi place foarte mult ceea ce fac și pun foarte mult suflet. Oamenii apreciază acest lucru și mă bucur că au văzut asta.
- Ai jucat și-ai simțit pe pielea ta Ungaria. Infrastructură, săli... Noi de ce nu putem?
- Putem și noi, dar la noi lucrurile merg mai încet.
- Noi nu avem o sală polivalentă în București! Ne batem pe ea când sunt meciuri importante.
- E nevoie de mai multă răbdare, de mai multă implicare! Implicare să o luăm de jos... Și în momentul când pleci de jos trebuie să ai foarte mare răbdare. Pentru că lucrurile nu se pot întâmpla peste noapte. Și ei nu au ajuns la nivelul ăsta peste noapte. Și după cum sunt sigură că știți, au pierdut foarte multe finale până au câștigat una. Investesc foarte mult în handbal, în sport în general, și atunci clar că cu timpul se văd și rezultatele.
Crina joacă la CSM București alături de sora ei: „Ce poți să-ți dorești mai mult?”
- Ți-a fost dor de România, de casă, sau de ce te-ai întors?
- Ca să vin la CSM București! Nu are nicio legătură cu anii în care am fost în România. Evident că și eu eram alta, și clubul, dar m-am simțit foarte bine.
- Acum joci cu sora ta la CSM. Ce înseamnă asta pentru tine, pentru ea?
- Vă dați seama că de foarte multe ori nu-mi vine să cred! Pentru că eu îmi doream foarte mult acest lucru. În momentul când eu am ținut morțiș să discutam cu părinții mei ca sora mea să facă handbal, ei ziceau: „Dar las-o să mai crească!”. Chiar în anul când eu am plecat în Germania am cărat-o după mine pe la Zalău, ca să vedem, poate face pe acolo ceva, să o duc undeva...
- Și?
- Nu s-a întâmplat nimic! Eu întâmpinam alte lucruri și s-a întors acasă după vreo două, trei luni în care nu făcuse nici măcar un antrenament. I-a fost foarte greu și ei.
- Plus că tu ai plecat de la Zalău.
- Și ea. La Vâlcea. Eu întotdeauna vorbeam cu ea. „O să fie bine și o să vezi că la un moment dat o să jucăm împreună”. Nu m-am gândit niciodată că în aceeași echipă. Mă gândeam că la un moment dat la echipa națională, dar nu în aceeași echipă.
- Și-acum s-a împlinit acest vis al vostru.
- Am văzut cum crește, cum evoluează și cum progresează! A venit momentul să vină la CSM și a fost ceva extraordinar. Nu-mi venea să cred. Mă uitam la ea și pur și simplu lăcrimam, pentru că o vedeam cu mine în echipă. Ce poți să-ți dorești mai mult? Când eu m-am apucat de sport ea avea 2 ani și acum să o văd cum mine în echipă!
Mesaj în familie: „Sunt protectoare, dar sunt și impunătoare. Îmi doresc să pun presiune pe ea”
- Printre responsabilitățile primite de la părinții tăi a fost și cea de a fi ca o a doua mamă pentru frații tăi?
- Pentru mine, ei sunt ca și copiii mei. M-a interesat foarte mult. Chiar și când m-am apucat de handbal, mă interesam foarte mult de ei. Primii mei bani pe care i-am câștigat i-am investit în a le lua lucrurile de care ei aveau nevoie. Tot parcursul meu în sport a fost oarecum și legat de ei. Chiar și viața mea personală a fost tot despre ei. Pe mine mă interesa să reușească și ei! Atunci când eu nu aveam bani m-am împrumutat ca ei să poată să facă ceva în momentul ăla. Dacă eu așteptam să câștig la un moment dat, era mult prea târziu pentru ei. Și atunci am zis că fac un sacrificiu acum, dar mai târziu o să fie ei bine! Drept dovadă, s-a și întâmplat acest lucru.
- Acum mai ești protectoare? Cum ești cu ea?
- Sunt protectoare, dar sunt și impunătoare. Îmi doresc să pun presiune pe ea. De foarte multe ori mai încerc să fac un pas în spate și să o las în ritmul ei. Suntem total diferite chiar dacă semănăm foarte mult.
- Adică, ne poți da niște detalii.
- Eu sunt mai nebunatică, ea e mult mai calmă. E o diferență foarte mare și a crescut diferit față de mine. Lucrurile merg mai încet, în ritmul ei. Eu aș vrea mai mult, mai rapid și mai des, dar cred că o ajut foarte mult. Ne ajutăm reciproc, pentru că ea este un spirit mai liber și mai calm. Mă ajută foarte mult prezența ei în anumite momente când eu sunt tensionată.
- Ai fi vrut să ai și tu o Crina Pintea lângă tine când erai de vârsta ei?
- Am avut foarte mulți oameni care m-au ajutat și sunt foarte recunoscătoare pentru asta. E clar că nu poți să reușești fără ajutor și fără oameni. Am avut foarte mulți oameni care mi-au fost alături. Însă să ai un membru al familiei care să fie trup și suflet pentru tine este total altceva.
„Sunt un om foarte sensibil și cred că nu se vede lucrul ăsta. Am o aură vikingă”
- Cum este Crina Pintea omul?
- Crina Pintea omul... Sunt un om foarte sensibil și cred că nu se vede lucrul ăsta, pentru că am, așa, o aură de vikingă. Foarte multă lume îmi spune că ascund lucrul acesta foarte bine, însă sunt un om foarte sensibil. Trăiesc la intensitate maximă tot ceea ce fac. Îmi place să fac cu pasiune absolut tot ce-mi propun. Sunt foarte implicată când vine vorba despre familie, când vine vorba despre prieteni. Pe cât posibil îmi doresc să nu rănesc oamenii din jurul meu. După toată nebunia și tot parcursul meu cred că sunt mai înțeleaptă acum.
- Cum te-ai descrie în doar trei cuvinte?
- Țin foarte mult la onestitate. Cred că sunt un om sincer. Sunt impulsivă și pun pasiune în tot ceea ce fac. Fac cu bucurie tot ce îmi propun.
- Tu faci parte din generația care a câștigat medalia de bronz cu echipa națională.
- Cu echipa națională am câștigat foarte multe lucruri. Medaliile sunt foarte frumoase și sunt rodul muncii. La echipa națională am avut foarte multe experiențe și una dintre ele este cea din 2015. S-a creat o echipă pe care rar o mai poți întâlni sau, cel puțin, eu una nu am mai experimentat.
Se retragere și Crina Pintea de la echipa națională? „Nu vreau să vorbesc despre asta...”
- Care este cel mai frumos moment de la acel Campionat Mondial?
- Felul în care ne-am unit înaintea acelui meci important pe care l-am jucat cu Brazilia. Discuțiile între noi, fetele. Ne-am unit atât de mult și s-a lăsat cu foarte multe lacrimi. Și chiar cu râsete în același timp. Asta nu am cum să uit niciodată.
- Mai putem să ajungem acolo?
- S-au schimbat foarte multe lucruri de atunci și s-a schimbat echipa, jucătoarele. Se întâmplă foarte multe lucruri acum în handbalul românesc și nu aș putea să spun ce o să fie. E clar că atunci când vine vorba de echipa națională îți dorești să ajungi pe cele mai înalte culmi. Dar lucrurile astea au nevoie de foarte multă implicare și de timp. Jucătoarele, dar și toată lumea trebuie să se dedice întru totul ca să putem reuși.
- Și tu, dar și Cristina Neagu v-ați anunțat retragerea de la echipa națională.
- Da, Cristina și-a anunțat retragerea. E clar că echipa o să-i simtă lipsa și cred că handbalul românesc o să-i simtă lipsa. Eu sunt foarte bucuroasă că ea joacă și că face parte din echipa la care joc. O să ne lipsească foarte mult Cristina.
- Apăruse informația și despre retragerea ta!
- Eu nu vreau să vorbesc despre asta...
- Mai ai contract până în 2026. Ce faci după aceea?
- Prefer să mă bucur de cât mai joc. Nu-mi vine să cred că timpul s-a scurs și că va veni ziua aia în care trebuie să spun stop. Clar că mă pregătesc pentru ceea ce voi face după, însă nu vreau să pun foarte mare presiune pe mine. Vreau să mă bucur de timpul pe care îl mai am pe terenul de handbal și să o fac la intensitate maximă.
- Ce hobby-uri ai?
- Fac foarte multe lucruri. Îmi place să fac multe, multe chestii, dar partea asta cu antreprenoriatul o am în sânge.
- Ai înclinații către partea asta de creație. Unde îți găsești inspirația?
- Partea pentru cusut o am din copilărie, când făceam foarte multe. Dar și stricam foarte multe lucruri de-ale mamei și le coseam la mână. Am avut chestia asta în cap foarte mulți ani și mă bucur că am pus în practică ceea ce îmi stătea acolo, întipărit, în minte. Încă mai fac lucrul ăsta, dar o fac așa, la nivel de lenjerii de pat, cât să mă relaxeze. Mă ajută foarte mult să mă detașez de anumite tensiuni pe care le am în ziua respectivă.
- Spuneai la un moment dat că scrii o carte. Ai terminat-o?
- N-am terminat-o. Scriu, mai am. Este aproape de final. Este o carte care mă emoționează foarte, foarte mult. Citesc și recitesc și chiar mă emoționez supermult. Nu mai este foarte mult de lucru, dar o să vă anunț când o să fie gata.
- Este o autobiografie?
- Da.
- Am vrea să deschidem un subiect sensibil. Despre acel conflict între Cristina Neagu și suporterii Rapidului...
- Se întâmplă. E clar că nu a fost tocmai plăcut să vezi și să auzi anumite lucruri. Ce mă bucură pe mine foarte mult este că sunt foarte, foarte, foarte mulți oameni care o apreciază foarte mult pe Cristina la adevărata ei valoare. Asta contează cel mai mult. Restul...
- Tu cum ai fi reacționat?
- Nicicum, pentru că noi suntem obișnuite cu lucrurile astea. Cristina este obișnuită cu astfel de lucruri și Cristina se încarcă cu oamenii care o susțin și îi transmit energie pozitivă. De restul, nu... Adică nu vreau să jignesc pe nimeni sau să spun ceva nelalocul lui, dar ne încărcăm cu ce vine pozitiv. Ce nu vine ignorăm pentru că altfel nu am reuși să facem față. Dacă ne-am lua după tot ceea ce se scrie pe Internet și dacă ne-am încărca cu toate lucrurile negative.... Am învățat de-a lungul anilor că ce nu e pozitiv nu ne ajută și ignorăm pur și simplu.
- Asta vine odată cu timpul, cu experiența. Care a fost momentul în care te-ai simțit cel mai low?
- Am avut și eu momentele mele în care nu știam cum să gestionez ce vine de pe Internet, dar sunt un om foarte puternic. Pe lângă sensibilitatea mea, în același timp sunt de două ori mai puternică. Și atunci, m-a afectat la momentul acela, dar după, imediat, am schimbat foaia.
- Cum ai făcut asta?
- M-am adunat și am zis că e clar că oamenii nu ne cunosc. Ei ne cunosc doar de pe teren, pentru faptul că noi facem sportul acesta, și e clar că așteptările lor sunt ca noi să jucăm la cel mai înalt nivel. În același timp, suntem și noi oameni și avem și noi momentele noastre... Ei își doresc ca noi să jucăm la cel mai înalt nivel și să avem mereu o zi extraordinară, dar noi ne dorim poate de mai multe ori acest lucru.
Oamenii nu mă cunosc, nu știu ce fel de om sunt și atunci nu am cum să pun la suflet părerea unui om. Îmi văd de treaba mea pentru că sunt oameni care mă apreciază și care au reușit să mă cunoască cât de cât de pe terenul de sport. Am familia și apropiații care mă cunosc cu adevărat
Crina Pintea, handbalistă CSM București
„Handbalul este un sport extraordinar de frumos și poate să aducă foarte multă bucurie”
- Referindu-ne la copiii care se apucă de sport, ce sfaturi le dai? Susții și terapia?
- Clar! Și eu am făcut acest lucru. În anumite cazuri nu poți să te vindeci sau să treci peste anumite lucruri de unul singur. E clar că ai nevoie de ajutor. De ajutorul unui specialist. Recomand acest lucru, însă contează foarte mult gravitatea problemei. Și cât de mult are nevoie de acest lucru. Eu mai încurajez ca familia să fie aproape. Asta mi s-a întâmplat mie. Să ai alături familia și câțiva prieteni care te cunosc cu adevărat.
- Ce sfaturi le dai tinerelor sportive care vor să se apuce de handbal?
- Handbalul este un sport extraordinar de frumos și poate să aducă foarte multă bucurie. Atunci când va apărea un moment mai puțin plăcut, odată depășit, le va face mult mai puternice. Dacă își doresc cu adevărat este nevoie de foarte multă muncă, de multă ambiție și determinare. Dacă au un vis măreț, cu siguranță o să îl îndeplinească.
- Tu ai simțit vreodată presiune din exterior pentru că ești femeie în sport?
- Nu știu. Am simțit alte presiuni, dar nu am simțit acest lucru.
- Ai fost victima misoginismului?
- Nu, nu. Eu de foarte mult timp am învățat să nu mai pun la suflet și nu mă interesează o părere sau un comentariu nepotrivit.
Ce urmează după retragere? „Îmi place foarte mult să lucrez cu copiii”
- La cratiță ai fost trimisă?
- Am fost trimisă la cratiță și să fac copii. Dar atât timp cât tu știi ceea ce îți dorești și ce vrei, nu te poate opri nimeni. Nici măcar cineva din tribună, un antrenor sau un om pe care-l întâlnești pe stradă. Nu te poate opri nimeni!Tu știi exact ce ai de făcut și o să mergi până în pânzele albe să faci acest lucru.
- Care e cel mai mare vis al tău în momentul de față?
- Îmi doresc din tot sufletul ca noi să fim sănătoase și îmi doresc să reușim să ajungem în Final Four. Este un vis pentru care am revenit. Echipa asta își dorește foarte mult să ajungă acolo și îmi doresc din suflet să se întâmple acest lucru.
- După ce te vei retrage, ți-ai făcut vreun plan?
- Mie îmi place foarte mult să lucrez cu copiii. Am descoperit această latură a mea în Franța, când am fost trimisă de către antrenor să mă joc cu copiii. Să antrenez în anumite zile.Și am făcut lucrul acela. Înainte spuneam că nu vreau să mai fac asta. Am descoperit latura asta mea și mă gândesc la acest lucru.
- Am ajuns la final, Crina. Spune-ne trei femei care te-au inspirat în viață sau în carieră.
- Prima este mama, care m-a ajutat extraordinar de mult și am învățat foarte multe lucruri de la ea. Apoi este prima antrenoare pe care am avut-o. Și a treia este Cristina Neagu.
{{text}}