„Deși pare o poveste tristă de dragoste, până la urmă s-a dovedit a fi cea mai frumoasă de care știu eu. Nu din filme, ci din viața reală. Am convingerea că povestea va face lumină așa cum cred că i se cuvine unei persoane atât de importante precum Bonyhadi pentru Arad, dar și pentru istoria sportului românesc”.
Aceasta este mărturia nepoatei unei arădence, Elisabeta Șimăndan, care în anii 40 a trăit o poveste de dragoste cu un mare fotbalist din epocă – Ludovic Bonyhadi - pe cât de intensă, pe atât de brusc curmată de regimul totalitar comunist.
Povestea dezvăluită de Lavinia Stoica, nepoata Elisabetei Șimăndan, a fost sursa de inspirație – dincolo de performanțele lui sportive - pentru excelenta carte intitulată „Ludovic Bonyhadi. Marele golgheter al Aradului. Povestea neștiută”, de Radu Romanescu, publicată în 2016.
Poveste din complicații ani ai instaurării comunismului
Întâi de toate, să descoperim timpul și personajele. Povestea e din a doua parte a anilor '40.
Lumea se refăcea în ritm diferit după Al Doilea Război Mondial. În unele locuri lucrurile se mișcau mai repede, în altele urmele războiului păreau de nedesprins dintr-un tablou trist, care primea nuanțe și mai sumbre după instaurarea noului regim totalitar.
La Arad, grație baronului Francisc Neuman, lucrurile reveneau mai repede la normal. El a știut că oamenii au nevoie de bucurii pentru a uita mai repede ororile conflagrației mondiale și a dăruit comunității locale pe lângă un loc de muncă la fabrica ITA (Industriile Textile Arad) și o incredibilă echipă de fotbal, numită tot ITA. Adică UTA de mai târziu.
Ea, o arădeancă frumoasă, el, un fotbalist celebru
Personajele? Ea, Elena Șimăndan, zisă „Șimi”, o tânără frumoasă din cartierul arădean Grădiște, funcționară la fabrica ITA.
El era Ludovic Bonyhadi, un fotbalist de renume, adus de baronul Francisc Neuman ca să dea strălucire constelației de vedete cu care avea să subordoneze fotbalul românesc în primii ani postbelici.
Ludovic Bonyhadi se născuse la 10 martie 1923 (alte surse indică data de 25 martie 1923), iar fotbalul l-a început la 11 ani, în 1934. În 1938, la nici 15 ani, a debutat la seniori la Szeghed.
A marcat în finala Cupei Ungariei
În 1941, la 18 ani, a ajuns la KAC Cluj (Kolozsvári Atlétikai Club), adică Ferar Cluj, o echipă dispărută în 1948 după fuziunea cu CFR Cluj. Era perioada „Diktatului de la Viena”, când Ardealul de Nord a fost alipit Ungariei.
În timp ce Universitatea Cluj a plecat în bejenie la Sibiu, Ferar a rămas pe loc, la Cluj, și a jucat în campionatul Ungariei, alături de CAO Oradea.
În sezonul 1943–1944, Nagyvaradi AC (varianta în maghiară a denumirii CAO Oradea) a devenit campioana Ungariei, adică prima echipă din afara Budapestei care a cucerit campionatul țării vecine!
Și al doilea trofeu era cât pe ce să ajungă în România actuală la Koloszvar AC (adică Ferar Cluj).
Finala s-a jucat în dublă manșă între Ferencvaros și Koloszvar AC. Turul s-a jucat pe 25 iunie 1944, la Budapesta. A fost Ferencvaros – Koloszvar AC 2-2, ambele goluri ale clujenilor fiind marcate de Ludovic Bonyhadi.
În retur, la Cluj, pe 2 iulie 1944, Ferencvaros a câștigat cu 3-1, dar pentru clujeni marcase același atacant în vârstă de 21 de ani, Ludovic Bonyhadi, în minutul 1.
Coleg cu marele Ștefan Kovacs
Printre colegii de la Ferar se găsea Ștefan Kovacs, chiar celebrul antrenor de mai târziu care a câștigat de două ori Cupa Campionilor Europeni cu Ajax, dar și alți jucători cu care mai târziu a fost coechipier și la UTA: Marki, Moise Vass, Pall, Reinhardt.
Iar antrenor era Zoltan Opata, maghiarul care avea să câștige cu ITA titlul în România în sezonul 1946–1947, primul campionat național postbelic.
Recordul lui Ludovic Bonyhadi valabil și astăzi
La finalul anului 1945, la 22 de ani, Ludovic Bonyhadi a ajuns la ITA. La Arad, lui Ludovic Bonyhadi i-a mers din plin atât profesional, cât și sentimental.
S-a însurat cu Elisabeta Șimăndan, pe care a cunoscut-o la un bal organizat de fabrica de textile din Arad.
Iar pe teren a făcut ravagii. A marcat goluri ca nimeni altul. A câștigat două titluri cu ITA Arad (1946–1947, 1947–1948), iar în 54 de meciuri de campionat a marcat 80 de goluri!
În ediția 1947–1948, Ludovic Bonyhadi a marcat 49 de goluri, dintr-un total de 129 reușite de ITA Arad.
Interesant este că, dacă trofeul Gheata de Aur s-ar fi acordat în sezonul 1947–1948 (n.r. - trofeul acordat celui mai bun marcator din campionatele europene a început din sezonul 1967–1968), nu Bonyhadi ar fi fost câștigătorul.
Cel mai bun marcator din acel sezon a fost uriașul Ferenc Pușkaș, cel mai mare fotbalist maghiar din istorie, care a marcat de 50 de ori pentru Honved Budapesta.
Recordul stabilit de Ludovic Bonyhadi în sezonul 1947-1948 rămâne în picioare și astăzi, la 76 de ani distanță!
Cel mai mult s-a apropiat de această bornă dinamovistul Dudu Georgescu, care a marcat de 47 de ori, în ediția 1976-1977.
„Aperitivul personal”: slănină, brânză și zeci de ridichii. Apoi mergea la masă alături de colegi!
Ludovic Bonyhadi era un atacant mare și la propriu, și la figurat. Deși pozele vremii arată un tip îndesat, nu foarte înalt (unele surse zic că avea 1,75 metri, altele indică 1,82 metri), cu o greutate peste 80 de kilograme.
Ni-l putem închipui ca pe un Denis Alibec sau Harlem Gnohere al acelor timpuri.
„Pe cât e de înfipt ca și centru atacant, pe atât este de sfios în viața particulară. Este voinic de te sperii, în fond nu-i nici exagerat de înalt și nici tocmai, tocmai gras.
Dar e voinic și o spun cu tot regretul, căci am fost nevoit de două ori să dau mâna cu mâna lui. Actualmente are 82 kg la 1,80 m înălțime. A fost însă mai solid.
L-am găsit luându-și micul dejun personal, înaintea celui oficial, cu echipa.
Mânca slănină cu pâine și câteva zeci de ridichi cu respectiva brânză. Un aperitiv, cum spunea el”, era descris Bonyhadi într-un reportaj din presa timpului.
În ciuda staturii impozante, Bonyhadi avea calități neașteptate: dezvolta o viteză de 11,2 secunde pe 100 de metri!
Iată o relatare de la un concurs atletic de la Arad: „Bonyhadi este totuși un atlet bun. Cine ar fi crezut că masivul jucător al grupării arădene ITA poate fi un atlet?
Dacă totuși ni s-ar fi spus: a aruncat atâta sau atâta, am fi spus: se poate. Cu statura lui și mai ales cu dimensiunile lui, Bonyhadi n-ar fi putut fi vreun sprinteur.
Dar într-un recent concurs la Arad, Bonyhadi a câștigat proba de sprint a zilei, realizând o cifră care nu-i tocmai slabă”.
Această relatare din iulie 1946 ne arată principalele lui calități: era un „tanc” care putea să spargă apărările adverse atât cu forța fizică, cât și cu viteza. Și se mai spune că trăgea la fel de puternic cu ambele picioare!
Atacantul care evolua cu covrigul în mână
Dintr-o altă carte, „Petschovski, campionul fair-play-ului”, de Aristide Buhoiu, publicată la editura „Stadion”, în 1974, aflăm și alte obiceiuri ale marelui atacant de la ITA.
Se relatează episodul din 1946 al deplasării la București a vedetelor Aradului, pentru „Cupa Înfrățirea”, unde urma să joace cu echipele din Cluj, București și Timișoara.
„Avionul cenușiu, purtînd încă urmele războiului, nu oferea prea multe garanții. (...) Bîzîind îngrozitor, luă încet, încet înălțime”.
De aici continuă mențiunile despre rugăciunile pe care jucătorii și le făceau să ajungă cu bine la Aeroportul Băneasa.
Unul singur făcea notă discordantă:
„Doar Bonyhadi își găsi o preocupare: scoase din buzunar un covrig și începu să mestece dezinteresat. Așa avea să facă întotdeauna, în toate meciurile, exasperîndu-și coechipierii și adversarii. Ceea ce nu-l împiedica să șuteze ca din tun, rămînînd pînă azi cel mai temut atacant din istoria campionatelor țării!”.
A participat la cea mai rușinoasă înfrângere a naționalei României
Se știe că în epocă mulți fotbaliști au jucat și în naționala României, și a Ungariei.
Ludovic Bonyhadi este un caz aparte. Deși era maghiar, el n-a jucat niciodată în naționala țării vecine, ci de trei ori în prima noastră reprezentativă.
Pe cât de bun era în campionatul intern, pe atât de inutil a fost naționalei. În trei meciuri cu el pe teren, România n-a marcat niciun gol. Ba, mai mult, a înregistrat două rezultate rușinoase.
A debutat pe 26 octombrie 1947, la București, într-un România – Polonia, scor 0-0. Pe 2 mai 1948, România pierdea pentru prima dată în istorie în fața Albaniei, 0-1, în Cupa Balcanică. Al treilea și ultimul joc pentru „tricolori” coincide cu cea mai dură înfrângere: Ungaria – România 9-0! Era 6 iunie 1948. Și acel record, stabilit tot în urmă cu 76 de ani, a rămas neatins până azi!
A plecat să-și vadă tatăl pe patul de moarte și nu s-a mai putut întoarce!
Anul 1948, cel în care Ludovic Bonyhadi rupea plasele în campionatul intern, a fost un an complicat pentru România.
Primul guvern comunist fusese impus de la 6 martie 1945, „alegerile” din 1946 au fost un simulacru îngrozitor, dar aspectele cele mai hâde au început să apară în 1948.
În noaptea de 14 spre 15 mai 1948, peste 15.000 de tineri și de membri ai elitei țării au făcut parte din cel mai odios val de arestări cu iz politic.
Pe 11 iunie 1948, a urmat naționalizarea, când toți marii propritari s-au trezit cu averile confiscate.
Atunci, baronul Francisc Neuman a pierdut fabrica ITA și curând a plecat din țară.
Constelația de vedete de la echipă se subția și ea, plecaseră Meszaroș, Toth III, Lorant (cel care avea să joace pentru Ungaria în finala Campionatului Mondial din 1954!).
Avertismentele veneau din toate direcțiile. Mai ales că autoritățile au decis închiderea granițelor, deoarece se temeau de o depopulare în masă a țării.
Ultimele două goluri, în poarta Stelei!
Dar Ludovic Bonyhadi n-avea de ce să plece, fiindcă de abia își întemeiase o familie frumoasă la Arad.
Pe 10 octombrie 1948, Ludovic Bonyhadi marca ultimele sale două goluri în campionatul României (începuse, așadar, al treilea campionat în România, în care a marcat 5 goluri în 6 partide), chiar în poarta celor de la CSCA București, Steaua de mai târziu. Apoi a dispărut. Avea doar 24 de ani și tot viitorul în față.
O veste îngrijorătoare de la Budapesta i-a dat viața peste cap. Dar va realiza asta mai târziu.
Tatăl lui Bonyhadi, Geza, grav bolnav, i-a cerut fiului să vină la Budapesta, ca să-l mai vadă măcar o dată.
A vrut să revină, dar n-a mai putut
Cum, necum, Ludovic Bonyhadi a trecut fraudulos granița, a ajuns la patul părintelui bolnav de cancer. Dar când a vrut să se întoarcă în țară, n-a mai putut.
Granițele erau „blindate” și el nu mai avea cum să explice „evadarea”. Risca, probabil, pușcăria!
N-a mai putut lua legătura niciodată cu Elisabeta. Probabil, și-au mai scris, dar, se știe, scrisorile „periculoase” aveau un drum foarte scurt atunci, de la poștă la primul sediu al securității, unde erau citite, apoi arse. Familia lor fusese separată de deciziile aberante ale unui sistem opresiv.
N-a mai putut să joace fotbal nici în Ungaria
Statutul său de „fugar” din România i-a închis toate porțile și în Ungaria, unde era văzut ca un „paria” și unde nu și-a mai găsit niciodată echipă, deși avea doar 24 de ani și suficiente „argumente” fotbalistice.
A încercat să se reprofileze ca handbalist, dar urmele sportivului Ludovic Bonyhadi s-au pierdut.
Ultimul care s-a văzut cu baronul Neuman
În 1956, anul teribilei revoluții maghiare, Ludovic Bonyhadi a fost unul dintre norocoșii care au reușit să „evadeze” din „raiul” comunist. A ajuns în Statele Unite.
Se spune că el a fost singurul din pleiada de vedete de la ITA care s-a mai văzut cu baronul Francisc Neuman după ce ambii au părăsit România.
„S-a pus problema să facă o echipă de fotbal. Baronul era încântat. Dar fotbalul și America sunt două treburi care se cam exclud”, scrie în cartea biografică a lui Bonyhadi.
Mai ales în anii '50, „soccerul” nu conta în SUA. Baronul Neuman a murit în 1996, la Naples, în Florida. Nu peste mult timp, la Miami, tot în Florida, Bonyhadi, jucătorul favorit al baronului, avea să plece și el.
Și acum detaliul greu explicabil: „A murit Bonyhadi...”
Elisabeta, fosta soție a lui Bonyhadi, și-a refăcut viața în Arad. Dar niciodată nu a ascuns noii sale familii poveștile din viața ei alături de marele atacant de la ITA Arad.
„Pentru mine, pentru familia noastră, Bonyhadi a fost mereu o parte foarte importantă a sufletului bunicii. Bunicul meu, copiii bunicii, nepoții, chiar și strănepoata au cunoscut acest lucru și mereu a fost respectat. A fost cea mai puternică luptătoare și cea mai puternică persoană care și-a dedicat fiecare clipă familiei”, a mai dezvăluit Lavinia Stoica în sursa citată.
Elisabeta nu s-a despărțit niciodată de pozele cu Ludovic Bonyhadi, care acum au ajuns în muzeul celor de la UTA Arad.
Nepoata Lavinia Stoica și-a amintit un moment greu explicabil. Într-o dimineață, bunica Elisabeta, foarte tristă, i-a spus doar atât: „A murit Bonyhadi...”.
Era o zi de 13 iunie 1997, informația circula mult mai greu, internetul se afla în „precambrianul” său. Dar Lavinia Stoica a ținut minte perfect data.
Și, peste ani, când a putut afla data exactă a decesului lui Ludovic Bonyhadi, a fost șocată să afle că acesta murise pe 13 iunie 1997. Exact în ziua în care bunica ei simțise asta.
87de goluri a marcat Ludovic Bonyhadi pentru UTA Arad în perioada 1946 - 1948
Povestea aceasta, tăria și frumusețea ei, reprezintă cea mai importantă moștenire pe care străbunica „Eli” i-a lăsat-o fiicei mele. A învățat-o să creadă că în viață totul este posibil, atunci când crezi cu adevărat
- Lavinia Stoica, nepoata Elisabetei Șimăndan
{{text}}