Aproape 13 milioane de euro cheltuiți pentru ca Rapidul să fie cam la fel ca acum doi ani.
Titlul pare un text naiv din abecedarele de pe vremuri, o înșiruire de cuvinte care încep cu aceeași literă a alfabetului, poate mai puțin uzitată. Xenia are xilofon, Jeni se joacă joi, Țiți ține țapul. Și mai sunt și alte propoziții din copilăria noastră îndepărtată. Culmea e că în contextual actual al Giuleștiului, acest „ș” are o multiplă semnificație.
Două lumi diferite
Probabil că Dan Șucu întrevedea alt scenariu acum aproape doi ani, la descălecatul său în Grant. Venea la un club aflat în pragul centenarului, pe un stadion ultramodern abia inaugurat, cu un bazin extraordinar de suporteri și cu o echipă bunicică.
Dar construcția a fost mai anevoioasă decât își închipuia respectabilul om de afaceri. Mediul fotbalistic e altul decât mediul de business, funcționează după alte reguli.
Transferuri costisitoare
Cei care știu în amănunt ce s-a întâmplat în Giulești spun că s-au cheltuit foarte mulți bani în ultima vreme. Scrupuloși, ei rostesc chiar cifra exacta: 12,8 milioane de euro.
Defalcat, pentru cele două baze sportive extraordinare din nordul Capitalei, pentru întreținerea echipei (avioane, hoteluri, cantonamente, salarii) la nivel de cinci stele și pentru transferuri. În dreptul ultimului capitol stau peste 7 milioane de euro.
Un million pentru Krasniqi, ca să-l îmbrîncească pe Lobonț, alt million (aproape!) pentru Borza, ca să se ducă în club la Iași!
Același scop
Dar în orice afacere există și pierderi. Probabil că viziunile macroeconomice le acceptă în virtutea scopului final. Iar scopul final la Rapid a fost același pentru toată lumea, adică pentru patroni, antrenori, jucători și suporteri. La modul concret, titlul, performanța, triumful. Doar drumurile într-acolo par să fie diferite.
Falia și felia
Dan Șucu se bucură de respect în toate mediile. E „domnul Șucu” pentru toată lumea, în Giulești nimeni nu-i spune „băi Șucule” sau „nea Dane”. Parcă nici nu i s-ar potrivi aceste apelative. Suporterii îi apreciază investiția, dar probabil că-i nemulțumește distanța ideologică.
O filosofie a proletariatului (tradiția de… fost club muncitoresc) antagonică principiilor evident capitaliste ale patronului. Falia e greu de acoperit, o felie de parizer servită ”la comun” n-o poate astupa.
O primă victorie
E limpede că suporterii îl vor imperios pe Șumudică pe bancă și l-au vrut în fiecare secundă din acești doi ani. La fel de limpede este că Dan Șucu nu l-a dorit nicio secundă pe Șumi. Tot pe bază de ideologie diferită, plus niște declarații oarecum nepotrivite (mai vechi) ale antrenorului. Patronul a obținut o primă victorie acum aproape un an, când l-a adus pe Bergodi, după plecarea intempestivă a lui Mutu. Acum însă e alt meci.
Ce înseamnă „toxică”?
Cu toate acestea, finanțatorul evită cu eleganță subiectul, încercând să lungească paliația cu Lobonț. La oficială se tace metafizic, am urmărit secvențe de la Ovidiu în care, deși stăteau la doi metri unul de celălalt, Dan Șucu și Daniel Niculae (între timp, urmărit penal) păreau despărțiți de sute de mile și de mii de ani. Tăceau, probabil fiecare despre altceva.
La finalul tăcerii, dl. Șucu spune că discuțiile despre Șumudică sunt toxice. Dar ce e toxic? Conturbarea mandatului lui Lobonț sau Șumudică însuși, individul neagreat? E nevoie de precizări!
Externalizarea răspunderii
Finanțatorul are două moduri de abordare. Primul, lasă lucrurile așa, iar Rapid termină play-off-ul pe locul 5 sau 6. Între timp, poate Șumi semnează altundeva și atunci lucrurile se mai liniștesc. A doua, își calcă peste… toxicitate și-l pune pe Șumudică, făcând pe plac peluzei. În acel moment, ca să ne exprimăm corporatist, patronul poate că ar risca o parte din investiție, dar ar externaliza răspunderea. Către banca tehnică și către galerie.
{{text}}