Luca Guadagnino a făcut un film aparent despre tenis, iar eu am plecat după fentă. „Challengers” este un film cu tenis, dar în niciun caz despre tenis.
Pretextul este ceea ce trebuie. Tashi (Zendaya) este antrenoarea soțului său, Art Donaldson (Michael Faist), câștigător de multiple titluri de Grand Slam. Ar face orice să-și împingă din nou jumătatea în fruntea clasamentelor, iar obsesia ei pentru tenis ajunge aproape de fiecare dată când deschide gura la limita unei nebunii fine.
E cel mai important subiect din viața ei, înaintea familiei, ba chiar înaintea propriilor sale nevoi emoționale sau fizice, de om sau de femeie de afaceri. O consumă, o trântește la pământ, apoi o ridică.
Personajul Zendayei e o mamă absentă, deși trăiește la o încăpere distanță de copilul său
Asta e ușor de înțeles de la început: pentru Tashi Donaldson nu contează decât tenisul. Atât de mult încât filmul transformă personajul Zendayei într-unul mult prea liniar, cu tușe aproape exclusiv negative, culminând cu detaliul că, deși Tashi e mamă, își bagă în seamă prea puțin fetița, care pare un decor ce trăiește, alături de părinții ei, prin hoteluri, după traseul părinților săi.
Ceea ce e foarte dificil de înghițit - până și „villain”-ii din Marvel sunt simpatici într-un fel sau altul. Ei bine, Tashi nu e simpatică DELOC. E nesuferită din primul până în ultimul moment al filmului.
Manipulatoare, dominatoare, mereu îmbufnată, aproape tragică atunci când lucrurile nu merg în direcția dorită de ea.
Dar arată impecabil. Fie că e înțolită la patru ace, fie că apare în echipament de tenis.
Regizorul Luca Guadagnino a mizat pe un mix popular: tenis, ambiție, sex
În prezentul lor îndestulat, dar presărat cu îndoieli legate de cariera șovăitoare a lui Art, aterizează Patrick (Josh O’Connor), fost cel mai bun prieten al lui Art din vremurile în care câștigau US Open la juniori și tot fost iubit al lui Tashi.
Triunghiul amoros (în toate sensurile pe care vi le puteți închipui) se reunește, scoțând la suprafață istoria celor trei. Inclusiv cariera frântă a lui Tashi, pe când era junioară și o mare speranță a tenisului, de o accidentare urâtă la genunchi, care-i explică (parțial) frustrarea și obsesia.
Această poveste despre ambiție furioasă putea să se desfășoare în orice alt domeniu: firme de avocatură, povești de-ale mafiei sau spitale. Dar din acestea s-au mai făcut, deci filmul punctează aici la originalitate.
Și filmările din timpul meciurilor de tenis sunt dinamice și spectaculoase, însoțite de coloana sonoră - o muzică de club, la fel de obsedantă și repetitivă ca adrenalina care curge prin ființa încrâncenată care e Tashi și care-ți face pulsul să crească în momentele de suspans.
Întreaga peliculă e făcută cu intenția de a o scoate în evidență pe Zendaya. La naiba cu restul!
Fără să fie o capodoperă, pelicula e antrenantă, pe alocuri amuzantă, tot pe alocuri sexy - într-un fel șocant și controversat. Cam multe rachete rupte la nervi pentru gustul cuiva care se uită cu regularitate la turneele de tenis, dar, pentru publicul general, e un clișeu care merge, pentru că oamenilor le plac clișeele.
Poate ar merita puțină atenție și personajele masculine - Art, cel muncitor și supus, și Patrick, rebelul talentat și rătăcit -, dar este cât se poate de limpede că acest film a fost făcut, dintr-un capăt într-altul, pentru Zendaya (27 de ani și deja Hollywood royalty, după seria Dune și nu numai).
Spectatorul trebuie să se concentreze puțin, pentru că întreaga peliculă apelează la tehnica flashback-ului, iar asta adaugă mult la energia filmului și la felul în care se leagă povestea, în cel mai mic detaliu. Unele momente sunt însă lungite ca un elastic, iar asta devine un pic sâcâitor, ca să nu spun plictisitor.
Fără profunzimi dramatice și fără promisiuni inutile pentru cinefili, „Challengers” ar trebui văzut pentru ceea ce e: un film deconectant, în ciuda subiectului apăsător, cu imagine excepțională, cu personaje diverse, care au darul de a te invita într-o tabără sau alta, și cu marea calitate de a te deconecta.
{{text}}