Rafa pentru totdeauna

Niciun loc liber pe scaune, în tribune sau în loje. 12.442 de persoane, atât cât este capacitatea Arenei Manolo Santana, și aproape toate sudate într-un singur gând, o unică dorință: să nu se încheie azi drumul de la Madrid al lui Rafael Nadal. Să-l mai poată vedea o dată, și încă o dată, mereu, dacă s-ar putea.

„Rafaaa! Rafaaa! Rafaaa!”, se aude scandarea ritmată, care coboară până jos, pe zgură, și parcă o face să se zburlească un pic. De emoție. Cu acoperișul închis și reflectoarele sclipind, incinta pare o imensă sală de spectacol, pregătită să tragă o cortină înflăcărată sau să accepte ovațiile triumfului.

Dar el, eroul, oare ce simte? Primul intră în arenă Alex de Minaur, omul care săptămâna trecută îl întrecea pe Nadal la Barcelona. Atât de sarcastic să fie destinul încât să-i pună în față spaniolului același obstacol de două ori la rând? Pe unul dintre cei mai rapizi, dacă nu cel mai, jucători din circuit?

Sau poate e tocmai reversul, ocazia unei revanșe care, în aceste timpuri de accidentări, dubii și limitări fizice, ar însemna practic o renaștere. Când vine rândul lui Rafa Nadal să apară pe teren, la câteva secunde după australian, aerul tremură sub aplauzele și scandările oamenilor. Și de dorința lor repetată, pe parcursul meciului, și în clipele de triumf punctual, și în cele în care prima reacție este oftatul prelung: „Si, se puede! Si, se puede!”.

Nicio posibilă despărțire nu seamănă cu alta și nu există ierarhii ale emoțiilor, acestea doar se simt, se electrocutează, punct cu punct, mai întâi cu speranță, când e 2-0 în primul set, apoi cu teamă, la 2-2, cu disperare, 4-3 cu break pentru australian, cu bucurie dezlănțuită la capătul setului întâi, unul care a durat o oră și 17 minute și i-a revenit la tie-break eroului.

„Rafa, Madrid te quiere!”, se aude limpede într-un moment de liniște. E posibil ca el, Rafa, să se fi hrănit din această dragoste pură, necondiționată, pentru a lăsa în spate erorile din prima parte a meciului și a se apropia mai mult de el, cel dintotdeauna.

Cel care mătură liniile cu loviturile sale precise, cel care încarcă stânga cu forehand-ul nemuritor, cel care simte deruta adversarului și se înalță, deasupra durerii, a oboselii și a temerilor.

Azi, Rafael Nadal și-a depășit limitele poate mai mult decât oricând. Și a lăsat încă o amintire, unică în felul său, despre ceea ce a însemnat emblema carierei sale: să nu renunți, să lași totul pe teren, să te lupți și când nu mai ai cu ce.

Pentru că, atunci când se va retrage, acest tipar va fi greu de umplut în toate punctele sale. Mai degrabă imposibil.