„În inima naționalei. Din vestiar până în Germania”, adică pelicula drumului către turneul final, ne spune cum a fost posibil ceva în care foarte puțini credeam. Calificarea, adică.
Un documentar de 102 minute poate că e prea lung. Dar filmul regizat de Remus Achim (un tip bărbos, care spune că e nepasionat de fotbal, sau poate că doar era până să se apuce de această producție) nu e pe calapodul documentarelor clasice.
Din acelea lipsește acțiunea și e prezentă doar informația. Sau cel puțin așa era pe vremea Teleenciclopediei tinereții noastre, fie că se vorbea acolo despre pulsari și quasari, despre rinocerii albi sau despre civilizațiile mesopotamiene.
De la „Demisia!” la calificare
Filmul calificării are multă acțiune, mai ales că scenaristul pleacă de foarte jos, de la acea aspră înfrângere cu Muntenegru din Giulești, iunie 2022, când Edi părea o soluție greșită, iar jucătorilor li se puneau etichete de submediocri. Se auzea ”Demisia!” din tribune, performanța și fotbalul mare păreau atât de departe…
Decibelii mobilizării
Firele roșii ale acestei pelicule sunt două. Primul e legat de discursurile selecționerului la fiecare meci. Înainte, pauză, final. S-au tăiat părțile de tactică, nu pentru că s-ar fi developat cine știe ce strategii planetare, ci pentru că filmul ar trebui să fie pentru toată lumea, nu doar pentru specialiștii în 4-4-2 și alte sisteme.
S-au lăsat însă porțiunile mobilizatoare, în formula completă. Nu era nevoie de boxe în sala de proiecție. Vocea lui Edi tuna din Andorra până la Felcsut, via Lucerna, unde la 0-2 n-aveam alt orizont decât acela de a nu ne face de râs.
Lansarea filmului „În inima naționalei” / foto: Carmen Dumitru
Când e bună globalizarea?
De fapt, cam asta a fost cheia calificării. Arta selecționerului de a induce unor fotbaliști idea că sunt mai buni decât sunt. De a le da încredere, chit că de multe ori decibelii transmiși emiteau clișee. Gen coeziune, colegialitate, unul pentru toți, toți pentru unul. Multă lume vorbește astfel, e la modă să folosești termenii globalizanți ai plictisitoarei discipline pe care mileniul trei o denumește ”dezvoltare personală”.
Dar nu la multă lume mesajul, chiar și comun, își atinge ținta. E o artă să-l faci pe Burcă, de exemplu, să creadă aievea că e mai bun decât Akanji.
Confesiuni
A doua bucată de fir roșu al filmului e o băncuță de vestiar. Din lemn, cu picioare de metal, cât se poate de banală. Chiar spre sărăcăcioasă. Pe ea s-au așezat, pe rând, aproape toți oamenii calificării și și-au spus povestea vieții. Un decor minimalist, rece, filmat într-o lumină micșorată cu abajurul. Poate tocmai pentru a spori taina spovedaniei. Un fel de confesional din bisericile catolice, unde ești doar tu cu gândurile tale.
Sunt povești plecate din sate transilvane (Stanciu), dintre blocurile periferiei Bacăului (Burcă) sau din străfundurile ligii a treia, unde ajunsese la un moment dat Horațiu Moldovan.
Durata de viață
Problema este însă cât va „trăi” acest film? Premiera a avut loc pe 9 mai, în cinematografe va rula din 17 mai. Exact cu o lună înainte de debutul României la Euro 2024, la 17 iunie, cu Belgia. Dacă ne bat rău belgienii, mai are cineva chef să vadă povestea calificării? Un traseu trist în Germania poate face praf box-office-ul unui film destul de reușit.
O lună nu e de ajuns nici pentru Războiul Stelelor ca să se clasicizeze. De echipa României depinde durata de viață a acestui film. Și poate mai facem unul după Euro 2024. Păstrăm și actorii, și băncuța aceea din vestiar, care pare un canon obligatoriu pentru a reuși.
{{text}}