Ce nu se va uita niciodată

Rafael Nadal s-a despărțit de Roma după 10 titluri și sub povara dulce-amăruie a aplauzelor din partea miilor de fani. Un drum înapoi pe traseul amintirilor spre un moment ascuns în istorie, de acum 18 ani, capătă parcă o valoare simbolică suplimentară.

Azi, când Rafael Nadal și-a luat adio de la Roma sub ochii și în zgomotul palmelor fierbinți ale miilor de oameni strânși să-l salute – nu știu exact de ce – mi-am amintit de un meci al lui din 2006, primul tur, contra lui Carlos Moya.

Rafa, doar 20 de ani, venea drept campion en titre, Moya, 29 de ani, învingătorul din 2004, aluneca ușor spre un final cumva timpuriu al carierei. Între tânărul care deja cucerise teritoriul de zgură al circuitului și cel care avea să-i devină antrenor un deceniu mai târziu s-a purtat atunci un duel semnificativ.

Moya avea să-i ia singurul set până la memorabila finală decisă în cinci acte în fața lui Roger Federer. Un salut scurt la fileu între cei doi mallorquini și o ștafetă fusese predată. Pe parcusul acelui meci câștigat cu 6-1, 2-6, 6-2, cu dreapta formidabilă a lui Carlos de o parte, întreg profilul ulterior al lui Rafa prindea contur în mod simbolic.

Cu sprinturile neobosite, cu loviturile incredibile pentru care ajungea patinând controlat pe covorul cărămiziu, cu temperamentul înfocat și captivant, își scria o filă a carierei și punea, poate, stăpânire pe afecțiunea unora dintre miile de oameni care l-au ovaționat azi.

Fusese atunci o bătălie a generațiilor, iar acum a venit rândul lui Moya să asiste din tribună la ultimul meci de la Roma al celui căruia i-a prelungit cariera într-un moment de cumpănă, când avea nevoie de o altă voce, una pe care să o respecte, de o metodă diferită și de aceeași muncă îndârjită, ore întregi de efort, de dăruire, de forțare a corpului.

Moya spunea recent, la Madrid, despre Nadal, că este „nuestro jefe", că el are ultimul cuvânt în deciziile majore, dar și că îi ascultă și ține cont de ce spun cei din jurul său, longevivi și fideli însoțitori pe un drum al gloriei și al suferinței.

E poate ceea ce l-a făcut să reziste între cei mai buni atât de mult timp, dincolo de pauzele cauzate de accidentări. Mai vârstnic decât era Carlos la momentul retragerii, 38 față de 34, mult mai acoperit de onoruri, a reușit să-i atingă pe oameni într-un mod unic, precum stilul lui de a-și consola învinșii bătându-i pe umăr stângaci, dar complet sincer.

Dând totul, chiar dacă acel tot, precum azi, a fost prea puțin. „The eternal city will never forget", nota contul de X al turneului căruia i-a spus adio. Nici Roma, nici Moya, nici fanii. Urmează alte despărțiri la fel de emoționante.

Și poate într-o zi, Nadal va fi în tribună, aplaudând un jucător pe care îl va fi îndrumat.