Arbitrul FIFA Iuliana Demetrescu (34 de ani) a fost invitata emisiunii „La feminin” și a vorbit cu emoție despre primii pași făcuți în arbitraj, după ce a renunțat la handbalul de performanță în urma unei accidentări. Își amintește cu drag de oamenii care au ajutat-o în carieră, despre primele meciuri la „județeana” din Vâlcea, dar și despre debutul oficial în cel mai important eșalon din România, Liga 1.
Iuliana Demetrescu este arbitru internațional cu meciuri în Superligă și cupele europene, inclusiv Champions League feminin. Până acum doi ani a fost învățătoare la Şcoala Gimnazială „Take Ionescu” din Râmnicu Vâlcea, dar pentru moment a pus o pauză activității din învățământ.
Cine este Iuliana Demetrescu atunci când nu este pe terenul de fotbal? Ce planuri de viitor are? Cum se vede în rolul de mamă? Cine sunt oamenii care au inspirat-o în carieră? La toate aceste întrebări arbitrul Iuliana Demetrescu răspunde fără menajamente.
- Iuliana, mulțumim că ai venit la emisiune! Hai să începem direct: cum e în arbitraj?
- Este o lume frumoasă. Mă bucur că am ocazia să fac parte din acest fenomen și sper să rămân cât mai mult timp.
- Ești arbitru FIFA și recent ai arbitrat și o semifinală de Liga Campionilor la fotbal feminin, Chelsea - Barcelona.
- O experiență foarte frumoasă, foarte interesantă, din care am multe lucruri de învățat. M-am bucurat să primesc această încredere din partea membrilor comisiei UEFA. Sper că i-am făcut mândri cumva și că am reprezentat țara cu mândrie.
- Cât de greu și de lung a fost drumul către a ajunge să arbitrezi în cupele europene?
- Păi, tocmai ce ieri îmi făceam cumva curățenie în lucruri și am găsit ecusoanele mele FIFA încă de când am început ca arbitru internațional. Anul acesta este cel de-al nouălea, așa că a trecut repede timpul.
- Hai să ne întoarcem în timp... Spune-ne cum a început totul!
- Am avut o copilărie cu sport, foarte mult sport. Am făcut handbal, am făcut tot junioratul la Chimia Râmnicu Vâlcea. Orașul nostru are o istorie în ceea ce privește handbalul. Atunci era în vogă echipa Oltchim.
- Cine te-a dus?
- Părinții m-au îndreptat către acest sport. Am avut și performanța de a fi vicecampioane naționale, așa că a fost destul de frumoasă această perioadă. La sfârșitul junioratului a intervenit o accidentare.
- Ce fel de accidentare ai avut?
- N-a fost ceva foarte grav. A fost o operație de menisc după care mi-am revenit foarte bine. Probabil că momentul nu a fost unul tocmai potrivit pentru că a fost la finalul junioratului și atunci, cumva, trebuia să-mi găsesc o echipă la care să merg. A îngreunat lucrurile și am decis să mă retrag.
- Și acolo s-a terminat?
- Am ales să mă retrag, însă nu am putut să stau departe de sport, fiind obișnuită cu asta. Era destul de greu. L-am cunoscut pe soțul meu, el era în acea perioadă arbitru asistent activ în Liga 1. Voiam să încep ceva, să revin, să fac sport și atunci el m-a îndrumat către această activitate și așa a început totul.
- Câți ani aveai când te-ai apucat de arbitraj?
- 19-20 de ani.
- Devreme?
- Nu chiar, să știți! Astăzi, avem copii în țară care fac arbitraj și de la 14 ani. Vin foarte tineri. De asta se cere din partea părinților și din partea participanților la acest fenomen să aibă răbdare cu ei, pentru că la început nu este ușor.
- Pas cu pas.
- Trebuie să învățăm cu toții de undeva, să plecăm de undeva și fiind și foarte tineri, la 14-15 ani, e greu dacă simți că toată lumea e împotriva ta. Ai nevoie de susținere.
- Și există susținerea?
- Eu le doresc să aibă răbdare și părinților! Celor care vin să-și vadă copiii. De cele mai multe ori, ei sunt cei mai vocali împotriva arbitrilor. Le doresc să se gândească la faptul că ar putea să fie copilul lor acolo!
- De la handbal la fotbal. Cum a fost trecerea?
- A fost interesant. Am început ca arbitru asistent timp de doi ani, după care am stat și am analizat lucrurile.
- În ce sens?
- Mi-am dat seama că, într-adevăr, îmi place. Am cântărit și am zis că îmi doresc să ajung la un nivel mai înalt. Am analizat lista FIFA, persoanele care erau pe lista FIFA la momentul respectiv.
- Și?
- Mi-am dat seama că mi-e destul de greu să ajung arbitru asistent. Atunci am decis să fac pasul către arbitru de centru pentru a avea șanse pe această listă internațională.
- Erai pasionată de fotbal înainte?
- Sincer, nu! Fiind obișnuită cu handbalul, mi se părea că toate lucrurile au o finalitate mult mai rapidă. Ați văzut, la handbal sunt mult mai multe goluri, fiecare atac se finalizează printr-un gol cumva. Așa, la fotbal lucrurile stăteau puțin altfel.
- Ca durată era diferit, da.
- Exact. Atunci când am început arbitrajul, deja mă uitam la fotbal cumva cu alți ochi.
- Te pregăteai pentru ce urma.
- Mă uitam din punctul de vedere al unui arbitru! Mă uitam ce face un arbitru și găseam totul mult mai interesant. Nu mi se mai părea că totul se desfășoară destul de lent față de handbal. Priveam din punctul de vedere al arbitrajului, la plasament, decizii și lucruri de genul acesta.
- Erai un copil energic când erai mică?
- Da. Cred că am avut o copilărie puțin diferită de cea a copiilor din ziua de astăzi. Însă o copilărie fericită, în sensul că nu exista atât de multă tehnologie, telefoane, atât de multe aplicații, jocuri și alte nebunii.
- Cum am crescut și noi!
- Da. O copilărie fericită pentru că am crescut avându-i pe cei doi părinți alături. A contat foarte mult pentru că, așa cum știți, după perioada Revoluției mulți alegeau să plece în afară. Așa că am avut norocul ca ei să rămână. Am crescut aici, în oraș, la Vâlcea.
- Acum călătorești destul de mult prin prisma meseriei tale. E un avantaj sau un dezavantaj?
- Este foarte frumos! Te bucuri de multe lucruri, întâlnești mulți oameni, vezi lucruri și locuri noi. Da, cred că este un avantaj cu siguranță.
- Dar nu e obositor?
- Câteodată este obositor că pleci de dimineață și poate ajungi seara. Călătorești destul de mult. Sunt avantaje și dezavantaje. Niciodată nu va fi ceva doar cu avantaje sau dacă va fi doar cu avantaj, atunci este un semn de întrebare.
- Tu ești și învățătoare...
- Da! După terminarea liceului am făcut Drept și Administrație Publică. Am terminat facultatea, dar nu m-am regăsit. Trecând prin fața școlii unde am făcut școala gimnazială, i-am spus soțului meu că eu vreau...
- Să te întorci la școală printre cei mici.
- Copiii ieșeau de la școală... Erau îmbrăcați în uniformele acelea cu pătrățele albastre, foarte frumoase. Mie-mi plac foarte, foarte mult. Și am spus că eu vreau să devin învățătoare.
- Cum a reacționat soțul tău?
- A fost foarte surprins. Parcă a fost așa, un declic. Mi-am urmat visul acesta, am devenit învățătoare.
- Acum nu mai profesezi.
- Cumva, din păcate, pot spune că într-adevăr îmi este foarte dor de de școală. Mi-e dor de energia bună pe care ți-o dau copiii. Mă umpleam de energie de la ei. Acesta este cel de-al doilea an în care nu profesez. Am parcă un gol...
- Crezi că te vei mai întoarce în învățământ?
- Eu, sincer, sper că da, pentru că am făcut-o cu bucurie. A fost, așa, ceea ce vrei să dai înapoi din ceea ce ai primit. Cred că ne dorim cu toții cumva să ne facem utili și să fim buni pentru societate. Să întoarcem lucrurile.
- Te emoționează subiectul ăsta?
- Da, pentru că mi-e dor foarte tare de ei și nu am întotdeauna timp să ajung. Cu toate că, știți cum e, viața se desfășoară foarte, foarte rapid se găsesc multe lucruri de făcut și mă umplu, așa, de energie de câte ori merg să-i văd.
- Care e diferența între Iuliana Demetrescu, învățătoarea și Iuliana Demetrescu, arbitrul?
- Îmi spuneau părinții că am prea multe reguli câteodată. Nu putem să trăim în general fără reguli, că asta este viața și nu se poate altfel. Așa este și pe teren, avem niște reguli pe care trebuie să le aplicăm și să le urmăm.
- Adică ești la fel de dură ca învățătoare cum ești și ca arbitru?
- Eu sunt un om foarte emotiv și foarte sensibil. Da, cred că mă apropii foarte ușor de copii și m-am regăsit în această meserie. Dar da, cred că atunci când trebuie să fii tare, trebuie să fii tare și să pui piciorul în prag. Indiferent că sunt copii sau adulți! Pentru că de multe ori noi spunem că ei nu înțeleg. Ba înțeleg și înțeleg câteodată chiar mai mult decât adulții!
- E mai greu să arbitrezi un meci de juniori decât unul de seniori?
- În fotbal arbitrez la fel. Sunt aceleași reguli pe care le aplici. Nu mi se pare nicio diferență.
- Din exterior...
- Poate că mai mult, nu știu dacă neapărat tact, dar vorbești puțin diferit cu ei, că sunt totuși niște copii acolo. Fiecare joc reprezintă cel mai important lucru pentru un copil. Așa că miza cred că e mare pentru orice jucător implicat.
- Îți mai amintești primul meci pe care l-ai arbitrat?
- Da, mi-l amintesc, sigur! Mi-l amintesc și pe cel ca arbitru asistent, și pe cel ca arbitru. Și-mi amintesc o întâmplare cu domnul observator.
- Așa. Ce s-a întâmplat?
- Era primul joc, iar experiența mea era foarte mică. Domnul observator, la o greșeală de-a mea în a aplica Legile Jocului, și-a pus mâinile în cap și a spus: „Of, Doamne, cu cine m-au trimis!”. Dar râzând și uitându-se la mine.
- Și?
- Vă dați seama că am reacționat și eu. Am râs! Îmi aduc aminte cu plăcere de domnul Dina și ultima dată când am fost la o emisiune în studio, m-a sunat dumnealui după aceea și a început să plângă...
(n.r. Iuliana Demetrescu se emoționează și face o pauză de câteva secunde)
Și i-am spus că nu l-au trimis chiar atât de rău cu mine, așa că am început să râdem împreună. A fost un moment emoționant. Am realizat cumva că a rămas alături de mine și am crescut așa...
- Și ți-a marcat cumva cariera.
- Da. Întotdeauna am păstrat legătura cu dumnealui. M-a sunat după momentele importante. A fost o relație frumoasă.
- Ce fel de meci era acesta?
- De Liga 4! La noi în județ. A fost un moment despre care îmi aduc aminte cu bucurie.
A avut Iuliana Demetrescu probleme la meciuri? „În ultimii ani se întâmplă din ce în ce mai puțin”
- Sunt tot felul de întâmplări prin ligile inferioare. Inclusiv Ion Crăciunescu și Adrian Porumboiu au povestit că au fost fugăriți. Tu ai avut probleme?
- Cred că reacționează cumva diferit atunci când te văd femeie. Poate că se stăpânesc mai mult. Stăpânesc anumite trăiri și, din fericire, nu am avut parte de astfel de momente.
- Avantajul.
- Spuneam că este important ca participanții, jucătorii, familiile să realizeze că și noi, în fond, suntem oameni! Că avem familii, că de undeva trebuie să plecăm și să învățăm. Nu este ușor să accepți când se greșește împotriva ta, însă trebuie să facem acest efort. Nu putem altfel. Și noi ne dorim ca toată lumea să fie mulțumită de noi, dar e foarte greu.
- Deci n-ai avut parte de niciun incident.
- Din fericire, nu. În ultimii ani se întâmplă din ce în ce mai puțin. Aceste fapte sunt reprobabile și cred că în societatea de astăzi nu-și mai găsesc locul.
- Dar...
- Eu cred că oamenii ar trebui să meargă la stadion, să se bucure de un spectacol, să meargă împreună cu cei mici. Comportându-se astfel nu știu ce ar putea să înțeleagă acei copii. Trebuie să fim un exemplu, în primul rând, pentru generațiile viitoare.
- Acum, părinții strigă nu numai la arbitru, dar și la antrenor...
- Eu cred că trebuie să ne respectăm meseria. Cred că fiecare știe ce are de făcut pe bucățica lui. Așa cum spuneam, cred că ține de respect și de bun-simț.
„Niciodată nu am simțit că pierd controlul vreunui meci! Ca arbitru, ăsta este rolul și scopul tău”
- Cum ai reacționat atunci când ai văzut delegările și ai aflat că vei fi la un meci de Liga 1? (n.r. FC Voluntari și CS Mioveni în mai 2023)
- Emoțiile sunt mari! E bine că se dau cu câteva zile înainte ca să poți să dormi. Da, sunt emoții... Mai ales că fiind primul joc sunt ceva mai mari chiar.
- Și știai că nu mai este Liga 4, ci Liga 1!
- Da, întotdeauna sunt emoții la început. După care, atunci când ești atât de concentrat și atât de focusat pe ceea ce ai de făcut, cumva uiți. Nu te mai gândești că ai emoții. Totul decurge normal. Te concentrezi foarte tare să iasă totul bine, să iei deciziile corecte, să-ți găsești poziția cea mai bună. Și atunci, nu, nu mai dai atenție celorlalte lucruri.
- Ți-a pus vreun jucător probleme până acum?
- A existat tot timpul un respect reciproc. Nu am avut situații dificile în meciurile pe care le-am arbitrat.
- Ai știut să te impui. Este important, nu?
- Și lucrul acesta. Dar atunci când tratezi pe cineva cu respect este destul de greu să-ți răspundă cumva altfel. Lucrurile au decurs normal, așa cum trebuie.
- Ai simțit vreodată că pierzi controlul?
- Niciodată! Ca arbitru, ăsta este rolul și scopul tău. Să deții controlul jocului, să poți să te impui și să găsești de fiecare dată uneltele astfel încât să controlezi tot.
- Ce presupune pregătirea unui arbitru?
- Baza este pregătirea fizică, așa cum este și cea a jucătorilor. După care urmează, bineînțeles, analiză teoretică, analizarea fazelor, pregătirea foarte bună pe Legile Jocului. Regulamentul trebuie știut foarte, foarte bine, pentru că trebuie să devină automatisme. Atunci când nu-ți creezi automatisme, apar greșeli.
- Și pregătirea fizică ce presupune?
- Sunt antrenamente pe care le facem aproape în fiecare zi. Trebuie să atingem toate cele cinci tipuri de antrenament.
- Adică?
- Viteză, coordonare și agilitate, antrenament de mare intensitate, forță. Probabil, foarte asemănător cu ceea ce fac și jucătorii.
- Aveți periodic și teste fizice. Pentru acelea te pregătești în mod deosebit, faci altceva?
- Înaintea testelor, avem, într-adevăr, o perioadă de pregătire în care încarci mai mult ca un sportiv pentru a fi pregătit pentru testele fizice. De obicei sunt de două ori pe an în țară. Se adaugă și testele pe care le am la UEFA.
- Ești atentă și la nutriție, ai grijă ce mănânci?
- Trebuie să ai grijă și la ceea ce mănânci atunci când faci antrenamente regulat. Când trebuie să ai anumite performanțe, pentru că aceste teste nu sunt ușoare. Așa că trebuie să te pregătești cumva și pe partea asta.
- Dar ai o plăcere vinovată, ceva ce nu poți refuza?
- Da, dulcele.
- Nu se vede!
- Mulțumesc, să sperăm că rămâne așa!
„Scopul nostru nu este să ne apucăm și să dăm cartonașe cât de repede putem, nu!”
- Pentru meciurile importante faci ceva în mod deosebit?
- Analiza jocului. Analizez jucătorii, echipele, tactica lor de joc. Jucătorii care sunt predispuși să reacționeze după anumite situații.
- Să știi ce te așteaptă.
- Încerci să-ți dai seama cum va fi jocul. Analizând poate și jocurile anterioare, dacă au existat jocuri între acele echipe. Îți faci, ca arbitru, o tactică pentru a putea preveni anumite situații și pentru a fi pregătit în timpul jocului.
- Scoți mai ușor cartonașul pentru acel tip de jucători?
- Nu. Noi încercăm să prevenim foarte mult, în scopul acesta și analizăm aceste jocuri, pentru a fi pregătiți și a putea preveni anumite situații.
- Adică...
- Scopul nostru nu este să ne apucăm și să dăm cartonașe cât de repede putem, nu! Scopul este să prevenim și să putem să ducem cât de mult putem limita cartonașului, să o împingem cât mai sus până arătăm cartonaș.
- Poate unii arbitri așa vor să se impună.
- Asta ține de fiecare arbitru în parte, fiecare cum vede lucrurile. Însă cu toții știm că prevenția și discuțiile cu jucătorii în acest sens sunt ajutătoare pentru un control cât mai bun al jocului.
- Cât de importantă este comunicarea între arbitru și jucători?
- Este foarte importantă, dar trebuie să găsești un moment potrivit. De multe ori sunt nervoși, supărați, poate nu le-a ieșit ceva și atunci trebuie să găsești momentul potrivit. Trebuie să-ți găsești cuvintele potrivite.
- Deci contează dialogul.
- Da, este important pentru că te ajută. Pe ei îi ajută să înțeleagă că poate în anumite momente și noi facem anumite greșeli neintenționate.
Detalii din culisele arbitrajului: „Ascult Bob Marley în cameră. Înainte de meci, ascult Queen în vestiar”
- Unii arbitri se adresează jucătorilor cu „domnilor„. Tu ai vreo formulă specială?
- Și le spun „domnilor”. Vorbesc cu „dumneavoastră”. Este normal, este o chestie de respect. Este normal să vorbim așa.
- Nu e un pic ciudat atunci când ai în față un jucător de 18-19 ani?
- Nu este nimic ciudat. Ei te tratează așa cum îi tratezi și tu.
- Înainte de meciuri ai niște tabieturi sau poate chiar niște superstiții?
- Ascult Bob Marley în cameră. Înainte de meci, ascult Queen în vestiar. Am anumite lucruri care mă liniștesc. Anumite tabieturi care îmi creează confortul psihic și mă ajută să intru în meci concentrată.
- Sunt diferențe între arbitrajul din străinătate și cel din România?
- Nu văd nicio diferență. Pentru mine este același lucru. Toate jocurile sunt la fel de importante. Analiza jocului ți-o faci la fel, pregătirea jocului... Ține de seriozitate și de respectul pentru munca pe care ai făcut-o până atunci să-ți pregătești jocul cum trebuie.
- Care este meciul cel mai important pe care l-ai arbitrat?
- Au fost multe meciuri care mi-au rămas cumva, așa, în suflet. Și meciul acesta din semifinală, Chelsea - Barcelona, din Liga Campionilor, la fotbal feminin. A fost semifinala Campionatului U17 la Mondial, un meci deosebit. Au fost jocurile de la Campionatul European. Jocuri de care-mi aduc aminte cu drag. Sunt momente frumoase și sper să mai fie și altele.
- Cum ai analiza situația arbitrajului românesc în prezent?
- Suntem într-un moment foarte bun, sincer. Avem participări la Campionatul European, la Campionatul Mondial, adică se vede munca depusă de către Comisie și ajutorul pe care noi îl primim din partea lor în mod constant. Faptul că sunt lângă noi și că ne oferă sfaturi și tot ce avem nevoie pentru a performa în cele mai bune condiții.
- Ar trebui ca arbitrii să iasă în față după meciuri și să își spună punctul de vedere?
- Sunt convinsă că domnul președinte analizează aceste aceste lucruri și dumnealui este în măsură să ia cele mai bune decizii.
- Tu când ești acuzată că ai greșit te simți afectată?
- Acestea sunt momente în care nu-ți dorești să te afli, dar inevitabil te afli în anumite situații. Da, câteodată citesc, câteodată nu citesc. Depinde de starea emoțională pe care o am. Am colegi care nu citesc deloc presa, încearcă să se protejeze. Este o presiune care este pusă.
- Din punctul tău de vedere, care este cel mai bun arbitru român în momentul de față?
- Cu siguranță este Istvan Kovacs. Însă Ovidiu Hațegan este într-o situație foarte bună, a revenit și să sperăm că va fi din nou acolo unde a fost. Mă bucur că ne reprezintă în aceste competiții mari și pentru noi este foarte important.
- Ai avut sau ai vreun model în arbitraj?
- Nu am avut niciodată. În sensul că nu am vrut să copiez niciodată pe nimeni. Întotdeauna am urmărit și am luat de la arbitri lucrurile care mi-au plăcut. Lucruri pe care le-am considerat că mă pot ajuta pe mine. Să mă dezvolt ca arbitru, ca om.
- Unii arbitri sunt considerați, de multe ori, aroganți prin prisma deciziilor lor. Sau prin prisma atitudinii pe care o arată pe teren. Așa este sau este un scut?
- Poate fi și un scut, dar să știți că nu am vreun coleg despre care să pot spune că este arogant.
- Tu îi știi și personal.
- Da și sunt niște oameni deosebiți. Este foarte dificil să stai pe teren și să explici fiecare decizie pe care o iei. Nu s-ar mai juca jocul de fotbal. Am sta doar să vorbim. Sunt anumite momente în care putem să dăm anumite explicații, însă nu poți să stai tot timpul și să faci aceste lucruri.
- Sistemul VAR ne ajută cu adevărat?
- Cu siguranță! Chiar zilele trecute am văzut un studiu și spuneau că sunt mult mai puține greșeli.
- Da, dar sunt greșeli!
- Mai sunt greșeli, din păcate. Încercăm să le corectăm, dar cu siguranță nu mai sunt atât de multe. Și nu greșeli atât de importante ca în anii precedenți sistemului VAR.
- Există foarte multe situații în care patronii, antrenorii și jucătorii nu înțeleg de ce arbitrul nu s-a dus la VAR...
- Pentru că urmăm un protocol. Doar pe baza lui se poate interveni. Nu pot să comentez mai mult. Oricine se poate informa cu privire la protocolul VAR.
- Îți mai amintești cum a fost primul meci în străinătate?
- Și primul meu turneu, și primul joc internațional. Atunci am vorbit la telefon cu doamna Irina Mîrț, care mi-a fost mentor în țară. În general am ținut legătura cu dumneaei după toate jocurile pe care le arbitram și mi-a oferit sfaturi. A fost alături de mine înainte să fiu pe lista FIFA și a contat pentru că m-a pregătit cumva pentru perioada ce urma să fie.
- Femeile arbitru sunt mai apreciate în străinătate?
- Și colegii mei bărbați sunt foarte apreciați în străinătate. Cred că munca noastră, a arbitrilor, este apreciată de fiecare dată atunci când este bine făcută. Și ea este bine făcută!
- Cât te-a afectat misoginismul din România?
- N-aș putea să spun că îmi este indiferent. Doar că anumite situații inevitabil te dor... Însă nu te poți opri de fiecare dată când cineva spune anumite lucruri care îți plac sau nu-ți plac. Eu știu ce am de făcut. Așa că am decis să îmi continui drumul. Ține de respect! Dar nu aș vrea să comentez foarte mult din punctul ăsta de vedere.
- Ai ținut socoteala de câte ori ai fost trimisă la cratiță?
- Nu, niciodată. Pentru că este mult mai ușor să descurajezi decât să încurajezi pe cineva. Așa că am încercat să țin lângă mine oamenii care m-au înțeles, care mi-au dat puterea de a continua.
Iuliana Demetrescu, atacată de Gigi Becali: „Fiecare este liber să creadă cum știe mai bine”
- Ai fost și țintă directă la un moment dat, pentru că au existat tot felul de comentarii misogine după un meci arbitrat de tine. Gigi Becali a avut niște remarci misogine. Te-a afectat acel moment?
- Nu! N-aș putea să zic că mi-a fost indiferent, pentru că, vă dați seama, toți avem o familie. Văzându-ne că ne doare ceva, și ei suferă pe lângă noi. Dar nu ne putem opri de fiecare dată când cineva spune ceva.
- Spune-ne...
- Eu știu ce vreau să fac în continuare. Oamenii care sunt lângă mine au încredere în mine și îmi dau și mie această încredere. Așa că nu pot să plec urechea de fiecare dată.
- Mama ta ce îți spune? Este afectată când apar astfel de lucruri?
- Mama simte momentele în care... Nu toți avem tot timpul momente foarte bune. Sunt momente în care îmi place să stau de vorbă și să vorbesc cu ea și să îi spun mai multe lucruri. Dar sunt și momente în care mă vede mai supărată și îi spun „Vorbim altădată” sau „Nu acum”. Mă înțelege.
- Dacă te-ai întâlni întâmplător cu Gigi Becali, l-ai evita sau ai reacționa în vreun fel?
- Nu! Cu siguranță nu aș avea de ce să evit. Nu vreau să fac un caz din acest subiect și nici nu aș vrea să-l dezvolt. Fiecare este liber să creadă cum știe mai bine.
- Spune-ne, te rog, cum decurge o zi normală din viața ta.
- În primul rând îmi fac calculul ce antrenament am de făcut pentru ziua respectivă. Cam pe la ce oră vreau să mă duc la antrenament, unde vreau să mă duc. Apoi, tot ceea ce ține de casă, încerc să petrec timp cât de mult pot cu soțul meu, pentru că și el lucrează și atunci încercăm să ne potrivim ca program. Eu zic că e o viață normală, nimic deosebit.
- Îți place să îți ții viața personală departe de ochii curioșilor.
- Este foarte important pentru că ține de liniștea ta, de liniștea sufletească.
- Nu ai cont pe rețele de socializare... Cât de important este ca această viață să fie privată?
- Oamenii cred că dacă postează tot felul de lucruri sunt sinceri. Însă cred că viața privată ar trebui să fie privată, trebuie să rămână acolo, să ne bucurăm de ea, de momentele frumoase pe care le petrecem împreună. Și cred că e ceva al nostru, e acolo.
- Cum te-ai descrie tu ca om?
- Sunt un om foarte emotiv, cu toate că oamenii nu se așteaptă la lucrul acesta. Sunt foarte sinceră și din punctul acesta de vedere nu întotdeauna am avut de câștigat. Încerc să fiu cât de simplă pot, că mi se pare că simplitatea e, așa, cea mai frumoasă.
- În timpul liber ce faci? Ce hobby-uri ai?
- Îmi place mult să călătoresc, să petrec timp cu soțul meu, cât de mult pot. De fapt, în familie să petrec timpul cu cei dragi mie. Îmi place să citesc, să văd un film, să beau cafea. Lucruri normale, zic eu.
- Pui accent pe familie. Cum crezi că vei fi ca mamă?
- Sper să fiu o mamă bună și să nu fiu foarte strictă. Și sportul, și viața asta din sport te învață cumva. Te educă spre o anumită strictețe și către anumite reguli care trebuie urmate. De asta spun că sper să nu fiu foarte strictă.
- Familia înainte de toate și în cazul tău?
- Da. Consider că familia este cel mai important lucru din viața oricărui om. Când ne este bine, toată lumea este lângă noi. Când ne e mai puțin bine rămân mai puțini oameni, dar cei din familie rămân acolo. Într-adevăr, îmi găsesc liniștea acolo și mi-e bine.
- Spuneai că-ți place să călătorești. Unde ți-a plăcut cel mai mult?
- Partea de Asia! Bine, nici nu contează unde pentru că de fiecare dată spun că îmi place să fim amândoi. Asta e important pentru mine. Nu mai contează unde mergem, important e să fim împreună.
- Și dacă ar fi să călătorim acum în timp, peste zece ani unde te-ai vedea?
- Da, ăsta e un exercițiu de imaginație frumos.
- Te-am pus la încercare.
- Ar trebui să rămân tot în arbitraj. Sper ca organismul meu să fie bine și să pot să duc asta din punct de vedere fizic și psihic, pentru că este un consum foarte mare. Sper să am și eu copii, să fiu împlinită din toate punctele de vedere. Nu că acum nu aș fi!
- Dar care este cel mai mare vis al tău?
- Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre planurile mele și despre ceea ce îmi doresc neapărat să fac.
- Dar fiecare are o dorință.
- Fiecare arbitru își dorește să arbitreze finale de competiții importante sau să aibă participări la competiții importante. Mi se pare că lucrurile astea fac parte din munca mea, din obiectivele pe care eu le am și cumva îmi place să rămână așa. Muncesc pentru ele în fiecare zi.
- Ca femeie sau ca fată, ce-ți trebuie ca să ajungi un arbitru bun?
- În primul rând, multă răbdare, pentru că sunt foarte mulți pași până a ajunge să vezi într-adevăr cum este viața de arbitru. Atunci ai nevoie de motivație zilnică pentru a te pregăti. De răbdare, de susținere din partea celor apropiați și de înțelegere.
- De un suport în orice moment.
- Da, pentru că sunt deplasări, sunt meciuri... Eu am avut norocul să fiu lângă un om care înțelege. Care a fost în fenomen și care mă susține. Atunci e mult mai ușor. Apoi, dacă nu-ți dorești, e greu să faci ceva ce nu simți să faci, indiferent de domeniu.
- Am ajuns la final. Spune-ne, te rugăm, trei femei care te-au inspirat în viață sau în carieră, fie că le-ai cunoscut, fie că le-ai admirat de la distanță.
- Pot să spun că mama mea m-a inspirat prin bunătate, modestie și empatie.
- Apoi?
- Le bag cumva într-o grămadă, dar toate doamnele care mi-au fost mentor în activitatea de arbitraj. Începând cu doamna Irina, cu mentorii pe care i-am avut din partea forului european, doamna Marisa Villa și Silvia Spinelli. Niște doamne, într-adevăr, deosebite.
- Care te-au ajutat în toți acești ani.
- Sunt niște persoane deosebite care și-au făcut timp pentru mine, ceea ce a contat foarte mult, mi-au oferit timpul lor. Din punctul meu de vedere, este cel mai important. Sfaturile care au considerat că mi se potrivesc... Apoi doamna Ingrid Jonsson, din partea FIFA, este un model de diplomație și de demnitate.
- A contat enorm să ai în spate un suport.
- Am avut foarte multe lucruri de învățat, atât din punctul de vedere al arbitrajului, cât și din punctul de vedere al vieții personale.
- Dar din afara fenomenului pe cine ai alege?
- Pe partea sportivă, când te uiți în ochii Simonei Halep și vezi foamea aceea de victorie, n-are cum să nu te inspire. Sau performanțele Cristinei Neagu! Pentru că am făcut handbal și inevitabil m-am uitat și și la parcursul ei... Nu pot să nu te inspire astfel de oameni, determinarea, munca lor și forța pe care o au. Sunt oameni care m-au inspirat.
- Există și bărbați care te-au ajutat în cariera ta?
- Foarte mulți bărbați care sunt importanți și care mi-au oferit ajutorul lor, sprijinul lor. Așa cum a fost domnul Vassaras, care m-a pus pe lista FIFA, care a crezut în mine și m-a susținut. Și domnul Augustus Constantin, care îmi este alături și m-a susținut tot timpul. Întotdeauna am spus că niciodată nu am ajuns singură, n-am putut să ajung singură aici. Oamenii de lângă mine sunt foarte importanți, trebuie să-ți ofere încredere și în momentele mai puțin bune, pentru că, din păcate, există și astfel de momente.
{{text}}