S-a tot vorbit și scris despre performanța lui Lucescu jr., care a câștigat Superliga Greciei cu PAOK pentru a doua oară în cariera lui, așa că n-am să insist.
N-am să ridic în slăvi campionatul elen, unul mai degrabă mediu la nivel european, dar nici n-am să comit eroarea de a-l persifla. Pe lângă titlul continental cucerit în 2004, mă împiedică amănuntul că Olympiakos se pregătește s-o întâlnească, miercurea viitoare, pe Fiorentina în finala Conference League. Ce ne-am mai făli noi, nu-i așa?, în cazul în care o echipă românească ar juca un meci de asemenea importanță, ce mândri am fi!
Într-un moment nu tocmai fast pentru antrenorii noștri de peste hotare, vezi demiterile lui Reghecampf, Rădoi, Șumudică și alții, Răzvan e cel mai în vogă dintre ei. Cel mai bine plasat, e o constatare obiectivă, nu un bilet de favoare ori un semn de simpatie.
N-am să zăbovesc însă nici asupra acestui aspect, la fel cum voi trece repede, în fugă, și peste observația că Răzvan a depășit demult statutul de "Băiatul lui tata". S-a scuturat de el. Poate când a cucerit Cupa Campionilor Asiei cu Al Hilal, dacă nu chiar mai înainte. Însușindu-și cuvintele genialului Brâncuși că „Nimic nu crește la umbra marilor copaci", a apucat-o devreme pe drumul lui, diferit de cel al galonatului său tată. Există deja suficiente dovezi, convingătoare, că n-a greșit. A ales ce trebuia.
Pemiteți-mi să continui cu o amintire proaspătă, ce datează din 18 aprilie. Zi în care am urmărit la Salonic "sfertul" din Conference League în care, spre deziluzia unor tribune arhipline, Bruges a bătut-o cu 2-0 pe PAOK. Victorie clară, realizată de o formație belgiană evident mai valoroasă și mai rutinată. Un eșec suferit de gazde, am relatat asta, care a mâhnit publicul, dar nu l-a înrăit. Dacă la noi s-ar fi fluierat cu spor, ba s-ar fi cerut și demisia, pe Toumba Stadium s-a cântat și după fluierul final. „Vom fi mereu cu tine!", mi-a tradus cineva.
După meci, văzându-l pe Răzvan negru de supărare, transfigurat, iar pe băieții lui cu lacrimi în ochi și capetele plecate, mi-am zis în sinea mea că PAOK, cu moralul la pământ, a ratat orice șansă de a mai câștiga titlul. Întrucât trebuia să întâlnească între 28 aprilie și 19 mai cei mai de temut adversari din Superligă, crema fotbalului grec.
Mă bucur că m-am înșelat. În ciuda unui program infernal, PAOK a câștigat toate partidele! În ordine, 3-2 cu AEK, campioana en titre, după 1-2 până în minutul 81!, 2-0 cu Olympiakos, 4-1 cu Panathinaikos și, în derby-ul capitalei Macedoniei, 2-1 cu Aris, duelul terminat în 10, Michailidis fiind eliminat în minutul 78. Orice punct pierdut ar fi scos-o din cursă pe PAOK, dar le-a luat pe toate, 12 din 12 posibile!
Închei cu o propunere, cu o sugestie. Ce-ar fi dacă șefii FRF, ai Comisiei Tehnice, i-ar convoca pe antrenorii români disponibili și l-ar chema pe Răzvan Lucescu să le spună acestora cum a procedat de-a reușit să refacă fizic și psihic în timp-record niște jucători ce păreau că nu mai au nici puterea, nici dorința de a învinge? Doar pe mine m-ar interesa explicațiile lui Răzvan ori ele le-ar servi tuturor celor din sală, ce credeți?
{{text}}