Diana Bulimar (28 de ani) a fost invitata emisiunii „La feminin” din această săptămână. Fosta gimnastă, medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice de Londra 2012, vorbește despre începuturile sale în sportul de performanță, despre momentele grele și cele în care a fost la un pas să renunțe definitiv, dar și despre bucuria de a concura și de a câștiga medalii.
Diana discută deschis despre bătăile și înfometările suferite de gimnaste, despre traumele sportivelor și cum trebuie crescuți copiii de astăzi, dar și despre cât de importantă este disciplina în sportul de performanță. Despre cele șase accidentări care i-au dat cariera peste cap, despre viața de după retragere și revenirea în sală ca antrenoare, plus experiența America Express, într-o ediție de colecție „La feminin”.
- Diana, bine te-am găsit! Ce faci, care mai e viața ta?
- În sala de gimnastică. Se termină sezonul. Imediat, copiii o să ia vacanța de vară și noi la fel. O să avem pauză în această săliță, dar suntem așa, pe ultima sută de metri. Avem și concursuri cu fetițele un pic mai mari. Îi antrenăm și pe cei mici să vină din nou din toamnă, că mai cresc un pic și poate îi mai potolim.
- Ai renunțat la gimnastica de performanță, iar acum ești antrenoare.
- Da, în sala Nadiei. Sub noi este un patinoarul domnului Țiriac. Pe timp de zi, de obicei de la 10:00 la 14:00, domnul Țiriac dă ore gratis copiilor, atât la gimnastică, cât și la patinoar. Așa că dimineața avem un grup de copii mai restrâns. Timp de un an vin și îi inițiem în tainele sportului. Mai degrabă facem un pic militărie cu ei! Că asta e cel mai important la copiii din ziua de astăzi. După-amiază facem mai spre performanță, nu pe înalta performanță, dar învățăm lucruri mai grele. Un pic elemente mai noi pentru copiii care au aptitudini.
- Deci ești toată ziua aici.
- Toată ziua, de la 10:00 până la 20:00. Iau trenul care vine spre aeroport și mă întorc în București.
- Îți mai amintești primul tău contact cu gimnastica?
- Primul nu mi-l aduc aminte, dar știu că a avut loc înainte de a începe școala. Pe la cinci ani făceam deja trei sporturi, pentru că am fost un copil foarte energic. Am avut și norocul că în Timișoara, în aceeași încăpere, să zic așa, era sala de gimnastică, era un hol și, pe partea cealaltă, era și bazinul de înot.
- Cu energie de mică.
- Făceam gimnastică, înot și mai mergeam și la dansuri! Nu știu ce căutam pe acolo, dar, probabil că, din poveștile alor mei, aveam foarte multă energie și mai aveam nevoie de încă un loc în care să dau frâu liber acestei energii.
- Și cum de a rămas gimnastica?
- Am început școala și a trebuit să rămân la un singur sport. Ai mei, atât atunci, cât și pe parcursul vieții mele, întotdeauna mi-au dat de ales. Așa că am rămas pe gimnastică.
- Ți s-a potrivit?
- Și antrenorii m-au îndrumat să merg mai departe. Înotul, să fim serioși!, la 1,60m rotunjit al meu nu prea se potrivea, trebuia să fiu un pic mai înaltă. La dansuri am învățat ulterior. Am mai făcut și balet prin gimnastică și, atunci, cred că gimnastica le-a îmbinat pe toate.
- Dacă ai avea o fetiță, ai duce-o la gimnastică?
- Aș duce-o la gimnastică mai ales de bază, nu neapărat spre performanță. Nici eu, nici părinții mei nu am plecat vreodată cu gândul că voi participa la campionate mari. Nu! Am mers doar pentru că mă simțeam bine acolo.
- Dar, dar...
- Îmi plăcea că în fiecare zi învățam lucruri noi. Avem și un grup de fete cu care mă înțelegeam foarte bine și așa a fost și mai departe. Și la lotul de junioare, și la lotul de senioare.
- Care este cea mai frumoasă amintire a ta din gimnastică?
- Sunt multe. În primul rând, am cunoscut foarte mulți oameni frumoși pe drum. Antrenorii mei de la juniori sunt primii care îmi vin în cap. Soții Moldovan, care acum sunt la Dinamo și antrenează în continuare. Ca să înțelegeți, ei m-au antrenat pe mine din 2007 până 2015, cu anumite pauze când am fost senioară, dar mă bucur că i-am întâlnit pe ei. Simt că ei au avut, așa, un punct foarte important în viața mea.
- Pilonul principal în dezvoltarea ta.
- Cred că au fost și cei care m-au îndrumat și spre partea de televiziune, pentru că au simțit că pot să vorbesc liberă în fața camerei. Au fost oamenii care întotdeauna m-au îndrumat spre orice mi-am dorit eu să fac. Iar din punct de vedere sportiv sunt multe momente.
- Spune-ne unul!
- Cred că primul Campionat European, prima medalie de aur a fost cea mai frumoasă. Poate nu pentru mine neapărat. Eram un copil, aveam 15 ani pe atunci, dar părinții mei au fost cei care au realizat greutatea acelei medalii și faptul că toți anii de muncă au meritat.
- Cum trăiau părinții tăi competițiile tale?
- Nu știu exact cum le trăiau, dar acum, dacă urmăresc câteva videoclipuri pe Internet, pot să-i văd. E amuzant că mama este cea liniștită din familia Bulimar. Tata, în schimb, este cel energic și eu semăn picătură cu picătură cu el. Inclusiv la genunchii proști pe care îi avem amândoi!
- Vrem niște detalii neștiute despre ei.
- La competiții, mama era cea care era un pic mai vocală. Tata, în schimb, știu că stătea și mânca, de emoție, câte un kilogram sau două de covrigi. Ai mei au și învățat de-a lungul timpului sau i-am certat eu pentru că atunci când eram la bârnă sau la paralele, i-am rugat frumos să nu mai țipe la mine, chiar dacă mă încurajează, pentru că nu-mi place.
- Îi auzeai?
- La sol am zis că pot să facă ce vor, că era muzică. Dacă mă uit acum la videoclipuri, mai ales de la oameni care sunt pe lângă echipa României și părinții noștri se aud, se aude tata, foarte, foarte tare peste ei!.
„Domnul Bellu avea o casetă pe care o punea cu aplauze și cu urlete! Să ne obișnuim cu acea frenezie”
- Cum îți gestionai emoțiile?
- Greu! Am avut foarte multe momente în care nu am știut să le gestionez, mai ales pe partea junioratului. Doamna Mariana Bitang mi se pare că a fost cea care a reușit să mă pună pe picioare printr-un lucru mai drastic. A fost foarte dură cu mine și cred că de asta am avut nevoie!
- Spune-ne...
- Mie, de exemplu, nu mi-a plăcut niciodată bârna. Făceam sute de repetări, mii de repetări în timpul antrenamentului, dar când venea vorba de concurs, n-am știut niciodată să-mi gestionez emoțiile. În schimb, ea m-a antrenat în tipologia unui concurs. De fiecare dată când ne apropiam cu două-trei luni, mă punea să stau foarte mult înaintea unui exercițiu la bârnă. Că eram în sala de la Izvorani sau altundeva, mă punea foarte mult să stau, mă trimitea afară din sală, mă aducea din nou în sală, îmi dădea muzica la maximum.
- Te obișnuia cu presiunea concursului.
- Da. Domnul Bellu avea o casetă pe care o punea cu aplauze și cu urlete! Să ne obișnuim cu acea frenezie de concurs. Și toate lucrurile astea au ajutat. Mai mult decât atât, la acel Campionat European, când am devenit campioane europene pentru prima dată, doamna Mariana a simțit că pot să fiu eu deschizătoare de drum, neștiind că voi face bârnă.
- Și ce s-a întâmplat?
- În finala pe echipe, adică în competiția unde se iau medalii, concurează trei fete și trei fete trebuie să facă perfect. Dacă cineva ratează, s-a dus cam în jos toată echipa. Și m-a pus prima și am învățat așa să gestionez emoțiile, doar gândindu-mă că dacă eu mă urc prima pe bârnă, urmează cele două colege ale mele, urmez din nou eu. Asta făceam eu în capul meu.
- Punând presiune a încercat să te ajute.
- Ziceam că eu sunt în antrenament acum, eu nu sunt în concurs. Nu se schimbă nimic. Ulterior am crescut și poate mi-a fost un pic mai ușor, dar se zice că dacă nu ai sentimente ești departe, ești sub pământ și atunci trebuie să încerci să simți cumva acele emoții, să treci peste ele și să faci un lucru bun din ele.
- Deci așa se face performanță în sport, dând milităria jos din pod!
- Eu așa sunt de părere. Nu ai cum să antrenezi un copil și să nu-l pui în acele momente în care într-o sală plină de 20.000-30.000 de oameni se uită la acel copil, iar el să nu aibă emoții și să nu-i fie frică de o bârnă, de un paralel pe care poate l-a antrenat de mii de ori. Tot va avea acea emoție și poate greși în acele momente și dacă nu te antrenezi corespunzător, este clar că nu poți reuși la înalta performanță!
- În 2012 ați câștigat acea medalie de bronz la Jocurile Olimpice. Ce-ți mai amintești de atunci?
- Pentru mine, cred că medaliile europene sunt mai valoroase. Dar Jocurile Olimpice sunt ceva unic în viața fiecărui sportiv. Noi n-am înțeles pe atunci, cel puțin eu eram mică, aveam 15 ani. Înțelegeam magnitudinea Jocurilor Olimpice, că sunt o dată la patru ani, că trebuie să te duci acolo și să ieși victorios cumva. Sau, cel puțin, asta era mentalitatea noastră de atunci.
- Și-acum?
- Acum mi se pare că mergem pe mentalitatea "Bine că te-ai calificat, este ceva imens că te-ai calificat acolo". La noi, mai ales antrenați de doamna Mariana și de domnul Octavian Bellu, nu prea mergea așa. Având încredere în noi și antrenându-ne, era clar că ei voiau de la noi medalii, aveau nevoie de acel succes, să-l simțim și noi.
- Gimnastica a adus satisfacții mari României, dar sunt tot felul de discuții în jurul gimnasticii și al felului în care au fost obținute aceste medalii. Cât este adevărat din ceea ce se vorbește legat de faptul că erați bătute, înfometate?
- Eu pot să vorbesc doar din punctul meu de vedere. Nu am avut niciodată parte de un astfel de comportament din partea antrenorilor. Da, OK, erau duri cu noi, dar pe de altă parte au știut și în afara sălii să ne motiveze și altfel. Ne dădeau libertate într-un fel sau altul. Chit că stăteam la Izvorani, unde este un cerc închis, este destul de greu să pleci de acolo.
- Acele episoade au fost povestite...
- Încă o dată: performanța nu se face decât cu sacrificii! Eu țin foarte mult la acest triunghi de aur: antrenor, sportiv și părinți. Iar dacă unul de acolo se rupe și ceva nu este bine, nu mai funcționează. Și părintele trebuie să înțeleagă că dacă își dorește performanță - nu numai în sport, și în alte domenii până la urmă -, copilul ăla va trebui să învețe eșecul, va trebui să învețe că la un moment dat nu este doar pe locul 1.
- Astăzi oricum nu se mai poate cum era odată.
- Copiii din ziua de astăzi cam așa sunt obișnuiți acum... Să primească toți medalii, să primească toți cupe. Și poate ar trebui să schimbăm asta un pic! Depinde de la sport la sport, de la antrenor la antrenor. Eu copiii îi antrenez cum sunt eu și cum am învățat de la antrenorii mei. Adică dacă ne vezi prima dată pe mine și pe Edi, colegul meu care și el este fost gimnast, o să crezi că el este cel dur, dar nu-i așa.
Diana Bulimar, despre pregătire și sacrificii: „Gimnastica mi se pare că are cel mai dur cantonament! A fost greu”
- Tu cum ești în sală?
- Eu sunt cea care țipă, eu sunt cea care urlă în sală, pentru că de multe ori pe copii îi fură peisajul. Văd ceva nou și mai ales atunci când facem elemente complicate, este necesar ca acel copil să fie atent la ceea ce are de făcut. Știu discuțiile, nu știu ce s-a întâmplat atunci. Eu fac parte din generația 2008-2016. La noi nu au existat astfel de lucruri, știu și eu poveștile, sper că cele care au trecut prin asta să vorbească despre asta și să înțeleagă că acum se schimbă lucrurile. Nu se mai fac astfel de activități, dar da, dacă se dorește performanță, trebuie să fii și un pic dur!
- Cantonamentele voastre cum erau?
- Cantonamentele aveau și ele rolul lor până la urmă, iar gimnastica mi se pare că are cel mai dur cantonament. Cred că toată viața sportivă este un cantonament continuu. La mine, de exemplu, din 2007 a început cantonamentul și în 2016 s-a terminat. În afara faptului că mergeam, cred, trei sau patru zile de Crăciun acasă, nu prea existau pauze.
- Și nu exista o presiune suplimentară, o frustrare?
- Înțeleg de ce, mai ales acum, când o gândesc cu acest creier, nu cu creierul de copil. Este important să avem o continuitate. Corpul se schimbă mult mai repede la fete. Și sunt niște lucruri care trebuie ținute în control, iar antrenorii știau să facă lucrul acesta. Aveam o zi și jumătate liber în weekend, spre exemplu, dar da, a fost greu. Nu neagă nimeni faptul că a fost greu, dar eu, cel puțin, mă consider un copil norocos.
- Pentru că erai într-o echipă de top.
- Am avut parte și de o echipă, atât în 2012, cât și în 2016, pe care m-am putut baza. Am fost un copil norocos, am reușit să iau medalii, sunt fericită cu rezultatele mele. În schimb, copiii din ziua de astăzi mi se pare că-s mult mai separați și atunci nu au acest spirit de echipă în ei, să tragă unii de alții. Mi se pare că dacă nu ai o adversară în antrenament nu ai cum să știi cum este să ai adversari în competiție. Trebuie să te lupți în antrenament să fii cel mai bun, ca la concurs să te bați și cu alte țări.
- Poate trebuie să instruim întâi părinții...
- Da, exact! Și să înțeleagă că nu mai suntem pe vremea aceea. Lucrurile se schimbă, dar performanța este grea până la urmă, însă are și ea satisfacțiile ei foarte mari. Îmi pare rău că nu pot explica prin cuvinte și cred că niciun sportiv nu poate exprima prin cuvinte trăirile prin care le-a avut la concursuri, cum este să-ți cânte imnul după foarte mulți ani de muncă. Adică e frumos, e frumoasă competiția când simți că a câștigat acel copil. Dar este mult mai frumos când tu realizezi că ai muncit atât de mulți ani pentru acel moment și ai reușit.
- Acum copiii au acces nelimitat la informații și pot găsi și ei cele ce s-au scris. Cum putem să îi convingem pe copii să vină la gimnastică știind lucrurile astea?
- Sunt atât de multe informații pe Internet, pe social media, pe oriunde... Copilul trebuie îndrumat. Depinde ce modele îi arăți și tu ca părinte, să reușești să faci acest sacrificiu. Eu sunt sigură că nici părinților de aici nu le este ușor să vină aproape în fiecare zi cu copilul lor, dar îi văd ulterior la concursuri cum evoluează.
- E mai greu de convins acum?
- Da, aici e o problemă în care acum încurajăm copilul să vină la o gimnastică care nu prea mai există printre noi și nu prea o vedem cum o vedeam odată la televizor, cu toate că avem rezultate. O avem pe Sabrina, care a venit acum de la Europene cu două medalii, dar pe de altă parte, eu mi-am exprimat această părere și pe social media.
- Așa.
- Nu ai cum să le arăți copiilor aceste sporturi frumoase când tu nici măcar nu le arăți la televizor sau ceri bani să se uite pe o aplicație. Nu mi se pare fair.
- Poate că nici televiziunile nu au avantaje cu un astfel de concurs.
- Fă marketing pe partea asta, că suntem buni să facem marketing, în teorie! Spune-le că urmează un campionat. Învață-l pe copil să încurajeze seamănul lui și poate și el să-și dorească același lucru la un moment dat.
- Dar crezi că există șanse să revenim vreodată la ceea ce am fost?
- Mi se pare greu deja să avem o așa tradiție pe umerii noștri și să mai facem ceva cu ea. Adică știm că avem tradiție, dar tradiția a rămas. Noi, ca omenire, ne schimbăm. Cred că e timpul să schimbăm și felul în care antrenăm și să se schimbe și anumiți oameni din această industrie a sportului, cel puțin în gimnastică, să vină cu o minte mai limpede. Este clar că baza de selecție este mult mai mică și de acolo pleacă problema.
- Ai fost chinuită de accidentări și de operații. Cum a fost pentru tine din punctul ăsta de vedere?
- Nu ușor. Sută la sută! Nu vreau să par o filosoafă acum, dar fiecare operație te face mai puternic. Când realizezi că poți să-ți revii după o accidentare grea și după operație în care ai stat trei, patru, cinci luni, simți că poți să faci orice. Orice s-ar spune despre sportul de performanță, până la urmă, el cam face caractere, îți insuflă un anumit caracter, îți dă această voință de a fi campion tot timpul și pleci cu ea în viață.
- Cum spuneai, fără sacrificii....
- Văd de multe ori, acum, copii, adolescenți cărora le este frică să vorbească în fața clasei, în fața unei camere. Cred că sportul, pe mine, cu toate că n-am avut aceste lucruri, mă face să mă simt mult mai lejeră cu alți oameni, să vorbesc cu ei, să îi încurajez. Mi-a dat un anume caracter pe care e clar că nu mi-l pot schimba. Și acesta a fost de la sine sportul.
- Accidentările și operațiile au contribuit cumva la formarea ta ca om?
- Exact, da! Mi se pare că, până la urmă, te ajută. Înțelegi că nu este totul ușor în viață și poate, de ce nu?, să-i înveți și pe alții cum să nu aibă parte de atât de multe accidentări.
- Dar care a fost cel mai dificil moment?
- Cel mai dureros sufletește să zic, că până la urmă, corporal, toate sunt grele... Sufletește, cred că în 2015, a fost chiar înainte de Jocurile Olimpice de la Rio. Când le-am spus antrenorilor în repetate rânduri că am o problemă la genunchi și mă doare și nu s-a aflat la timp ceea ce era pentru că aveau nevoie de un om de bază în echipă. Ulterior s-a descoperit ceva și a trebuit operat de urgență.
Diana Bulimar, șase operații care i-au dat peste cap cariera:
- Înainte de operații, îți făceai scenarii în cap, puteai să dormi noaptea, cum era? Erai chinuită și din punctul ăsta de vedere?
- Nu neapărat. Am avut antrenorii aproape și mai ales la primele două... Știind potențialul pe care îl are un copil și vorbind personal, știind că pot să fac mai mult de atât, ei au fost cei care au zis "OK, facem operația. Într-o lună jumate, ne punem pe picioare, facem foarte multă forță și asta este, trecem mai departe". N-am fost nici prima, nici ultima care a avut aceste accidentări.
- E clar că suportul contează foarte mult în aceste situații.
- Și părinții care, bineînțeles, întotdeauna mi-au dat de ales. La fel cum am zis la început, ai mei întotdeauna m-au lăsat să aleg. Mi-au insuflat ceea ce și-ar dori ei sau ceea ce cred ei că este bine, dar până la urmă alegerea a fost a mea!
- Prima operație e mereu cea mai grea?
- Mi-a fost foarte greu și țin minte că după vreo două-trei luni deja era OK genunchiul. Dar făceam foarte multă muncă extra să-mi recuperez și genunchiul. Și țin minte că am ajuns într-o seară foarte târziu, nu știu, pe la 11-12, de la recuperare și toată lumea dormea. Ajunsesem, așa, la o limită, nu știam dacă mai pot...
- Și?
- Și l-am sunat pe tata din baie și am zis: "Nu știu dacă mai vreau, nu știu dacă mai pot!". Iar tata mi-a zis: "Eu de la Timișoara mă urc în mașina acum, dimineață sunt la București, îți faci bagajele, vorbim cu antrenorii, am plecat de acolo!". Și zic "Bine". Iar tata continuă: "Dar gândește-te, te rog, la toți cei 12 ani pe care i-ai muncit până acum și toate sacrificiile pe care le-ai făcut până acum. Dacă tu crezi că ăsta e punctul zero și chiar nu mai poți, OK, mergem acasă, te apuci de școală, end of story. Dar dacă tu încă crezi că mai poți să faci ceva, OK". Asta era înainte de toate medaliile europene și toate Jocurile Olimpice!
- Dacă n-ar fi fost toate aceste accidentări sau, măcar, nu atât de multe, unde crezi că ai fi ajuns?
- La mai multe medalii probabil. Eu mi-am ratat foarte multe Mondiale. Se pare că spiritul meu nu-și dorește să meargă la Campionatele Mondiale. Simt că întotdeauna am fost pregătită pentru Mondiale și întotdeauna mă accidentam înainte de ele.
- De ce? Ce făceai greșit?
- Nu știu ce se întâmpla. Trei am ratat din cauza asta, dar povestea merge mai în față. Nu cred că are rost acum să ne mai plângem pentru tot ceea ce a fost. Sunt un copil norocos că am avut oamenii lângă mine care m-au ajutat să ajung măcar la aceste medalii.
Diana Bulimar și cum fugeau din cantonament pe geam: „Fugeam la magazin și ne luam dulciuri! Eu țineam de șase, nu le aveam cu alergatul”
- Am vorbit despre medaliile câștigate. Totuși, care este cel mai frumos moment pe care l-ai trăit în gimnastică?
- Cred că cele două Europene. Primul a fost special pentru că am câștigat pentru prima dată un aur la echipe, iar tatăl meu era acolo și știu că l-am văzut cu steagul României în brațe și aproape plângând.
- O imagine...
- Au fost un sentiment și o imagine care vor rămâne, probabil, pe vecie. Iar al doilea când am fost căpitanii unei echipe. Am încercat să închegăm o echipă din neant, cum s-ar spune. A trebuit să facem o echipă și într-un an jumate am reușit.
- Ești bună prietenă cu Larisa Iordache, o altă gimnastă lovită din plin de accidentări.
- Am stat împreună de la vârsta de 12 ani. Când ești într-un cantonament, e clar că trebuie să te înțelegi cât de cât decent cu toată lumea. Noi am fost cele care am fost competitive întotdeauna și ne-am dorit să câștigăm. Și atunci, cred că asta a făcut această prietenie.
- Erați competitive și între voi atunci când erați amândouă în activitate?
- Da. Eram competitive în antrenament, dar când a fost vorba de competiție, niciodată nu am avut acest lucru. Mai degrabă ne încurajam decât "Doamne, ce-mi doresc să cadă de pe bârnă"... Stând atât timp, îți dai seama că ai niște sentimente pentru cel de lângă tine și îți dorești să reușească și el. Iar competiția până la urmă e o competiție și doar unul trebuie să câștige.
- Cum este relația dintre voi acum?
- Cu toate că stăm destul de aproape, ca loc, în București, eu vin până în Otopeni în fiecare zi, ea merge în altă parte și ne vedem destul de rar. Noroc cu telefonul.
- Care e cea mai mare boacănă pe care ați făcut-o într-un cantonament?
- Despre noi se spune că am fost generația cea mai cuminte. Deci nu-mi aduc aminte de o boacănă neapărat. Astea deja sunt știute cu faptul că fugeam la magazin și ne luam dulciuri și le ascundeam. Am fost copii destul de cuminți față de alte generații.
„Fiecare avea un rol anume: una ținea de șase, una pleca, una avea ghiozdanul, una se cățăra înapoi în cameră”
- Dar cine era capul răutăților?
- Toate! Toate ne doream lucrul ăsta. Fiecare avea un rol anume: una ținea de șase, una pleca, una avea ghiozdanul, una se cățăra înapoi în cameră.
- Adică ieșeați pe geam??
- Da, aveam noroc de un garaj care era lângă noi la Deva.
- Spui că fiecare avea câte un rol. Al tău care era?
- Eu eram la stat de șase, eu asta cu alergatul nu prea o aveam. Plus că nu știam unde-i magazinul ăla exact, dar le trimiteam pe fetele mai mari și noi țineam de șase. Generațiile dinaintea noastră au fost mai nebune. Noi, mai pe calm. Poate și de acolo a plecat deja o schimbare de antrenori, de generații.
- Ați fost acolo cu Sandra Izbașa, Cătălina Ponor... Dintre ele care era mai prietenoasă, care era mai cu nasul pe sus?
- Ele cred că au avut grupul lor. Noi eram mai micuțe până la urmă, dar ne-am înțeles bine cu amândouă. Ne vedem acum. Cătă are doi copii, Sandra este bine cu cățelul ei și cu cele două pisici. Chiar acum două săptămâni ne-am văzut și am fost pe la ei de Paști.
- Dar relația cu ele a fost bună.
- Ne-am înțeles OK, doar că, până la urmă, erau șase-șapte ani între noi. Ele aveau mai multă libertate, puteau să plece de la Izvorani, aveau mașină și atunci ne mai luau și pe noi cu ele, deci ne-am înțeles bine. Tot ce înseamnă sala de gimnastică mi se pare că te încheagă ca echipă și sunt puține momente în care nu vorbești cu cineva.
- Tot cu Larisa ai fost și în America Express. Cum de ați acceptat această provocare?
- Nu știu, nu știu ce a fost în capul nostru. Sincer, nu știu ce a fost în capul nostru!
- Așa rău a fost?
- A fost interesant, asta pot să spun. A fost mult mai greu decât am crezut noi, decât se vede la TV, decât îți povestesc alții. Cu mâncarea n-am avut probleme, că suntem obișnuite să stăm fără mâncare o perioadă lungă de timp. În schimb, cu vorbitul cu anumite persoane... Eu știam doar engleză, Larisei îi este rușine să vorbească cu alte persoane. Stăteam câte patru, cinci ore să ne găsim un loc unde să dormim. Până la urmă, ziceam: "Dar dormim pe stradă, Larisa, dacă nu facem ceva!". Da, ne-a fost greu. La partea cu cazarea a fost groaznic.
- Deci nu este nimic regizat?
- Nu!
- Care a fost cel mai dificil lucru pe care a trebuit să-l faci acolo?
- Căutatul de cazare și bătutul din ușă în ușă. Să încercăm să stăm la o persoană străină în casă. Eram și în Mexic, nu știu dacă am visat sau chiar am auzit niște împușcături.
- E posibil să fie real, decât vis.
- Deci vorbesc serios. A fost ceva... A fost rău! Nu știu, Larisa dormea cu băluțe lângă mine. Eu auzeam împușcături, eram: "Băi Gogo, ceva se întâmplă afară!". Oamenii ăia ne primeau cumva, aveau niște canapele din alea în care mie îmi ieșeau picioarele care am 1,60m...
- Ți-a fost frică pentru viața ta în vreun moment?
- Aveam pază, poate eram și un pic duse cu capul și atunci nu ne gândeam la lucrurile astea sau ne bazam pe picioarele noastre că aleargă repede. Dar da, nu prea ne-am gândit la lucrul ăsta! Aveam tot timpul pe lângă noi un fel de tanc în care stăteau polițiști.
- Când te-ai întors acasă, ai avut momente când ai reacționat ca acolo?
- Am aterizat pe "Henri Coandă" și m-a întrebat iubitul meu unde vine să mă ia. Și i-am zis: "Las' că mă descurc eu până acasă, iau autostopul" și nu glumeam. Chiar i-am zis așa și a spus: "Știi că avem mașini aici!" și zic "Bine, vino cu mașina mea".
„Aș mai merge la America încă o dată. Cu altă judecată în cap și poate puțin mai mult tupeu”
- Acasă ai fost mai mâncăcioasă sau ai apreciat altfel mâncarea?
- Am avut o săptămână amândouă în care am mâncat foarte mult. Vorbeam și eram: "Nu mă pot opri" și Larisa: "Nici eu, nu-mi vine să cred!". Și am dormit foarte mult. Trei zile nu prea ne-am văzut, n-am înțeles exact pe unde eram. Aveam și supărarea că am ieșit destul de repede din acea emisiune. Mi-am revenit destul de greu. Dar m-am dus în Santorini și mi-a trecut după aceea.
- Cine a fost capul echipei?
- Am fost egal. Mă mir că ne-am înțeles atât de bine, sincer, pentru că de obicei dacă una se enervează, se enervează și cealaltă, dar acolo am fost foarte echilibrate. Nu știu ce s-a întâmplat cu noi.
- Tu ai fost și la Exatlon înainte. Care competiție a fost mai dificilă?
- America.
- Totuși, la Exatlon erau niște probe fizice...
- Da, dar îmi era mult mai ușor, că știam unde dorm diseară. Era una din două: ori dorm în casă, ori dorm pe jos. În America, nu știai unde dormi și aia mă seca de puteri.
- Dar dacă ar fi să o iei de la capăt, acum ai mai lua aceleași decizii să mergi la America Express și la Exatlon?
- Aș mai merge la America încă o dată. Cu altă judecată în cap și poate puțin mai mult tupeu. În schimb, la emisiuni tip Survivor, momentan nu știu dacă aș mai merge pentru că îmi este un pic frică cu genunchiul care încă îmi face niște scheme, dar poate reușesc să merg la o emisiune cu Radu, cu prietenul meu.
- Cu ce ai rămas după America Express? Ce ai învățat?
- Că trebuie să fii mai tupeist, mai ales când ești într-o emisiune cu Andreea Bălan. Dacă zice "Nu sări în apă!", tu sari în apă dacă ajungi mai repede datorită acestui lucru. Și am învățat să fac autostopul că am picioare frumoase și se oprește lumea. Ha, ha, ha! La mine și sarcasmul e destul de mare. Cred că ăsta e un alt factor pentru care am stat atât timp în gimnastica de performanță. Am fost foarte sarcastică.
Diana Bulimar și cartea sa „Povestea lui Didi. Fetița cu o pungă de medalii”: „Așa s-a născut asta”
- Ai și o carte publicată. Cum ți-a venit ideea?
- Nu mie. Chiar după acea emisiune, după Exatlon, lumea mă recunoștea pe străzi și am fost așa: "Am făcut 20 de ani de gimnastică, dar mă cunoașteți după două luni pe TV! OK, trecem peste".
- Așa.
- Editura "Curtea Veche" mi-a trimis un mail și m-a întrebat dacă îmi doresc să merg în sate defavorizate, să le vorbesc copiilor despre educația sportivă și despre gimnastică, despre sport în sine. Am acceptat. Cred că am făcut asta cam șase luni, aproape un an. De obicei, mergeam cu autocarul sau cu mașinile și stând atât timp în mașină, eu le mai povesteam, oamenii întrebau, eu le povesteam cum e gimnastica.
- Și-așa le-a venit ideea?
- După vreo șase luni, un an, m-au întrebat: "Nu vrei să punem toate lucrurile astea pe hârtie?". Ba da! Nu m-am gândit niciodată la asta! Și cam așa s-a născut "Povestea lui Didi. Fetița cu o pungă de medalii".
- De unde titlul?
- De la mama. Noi nu avem o casă, un palat. Noi avem un apartament în Timișoara, unde mama, decât să țină toate medaliile în față, pe lângă toate cupele pe care trebuie să le șteargă de praf, preferă să le pună într-o punguță și le-a pus într-un birou, undeva ascunse într-o pungă, ca să nu le mai șteargă. Și de aici s-a născut, nu este nicio metaforă!, "o punguță de medalii". Medaliile, în afară de cele olimpice și europene, stau într-o pungă.
- A existat vreun detaliu la care te-ai gândit, ai vrut să îl scrii în carte și te-ai răzgândit?
- Nu, am știut din start cum îmi doresc să fie această carte. Cei de la Curtea Veche s-au ocupat de scrierea ei. Bineînțeles, am schimbat mailuri până s-a ajuns la o formă finală. Gabi Toma este cea care mi-a făcut ilustrațiile, care sunt extraordinar de frumoase.
- Meseria de influencer te atrage?
- Încerc să nu o văd ca pe o meserie. Cred că sunt mult prea mulți influenceri care o iau prea în serios sau poate se iau ei prea serios. Încerc acolo, de multe ori, să exprim prin imagini sau prin cuvinte ceea ce simt, ceea ce trăiesc, amintirile mele, prezentul pe care îl am acum cu copiii.
- Și...
- Mai mult decât atât, Radu, partenerul meu, este cel care m-a introdus și în această lume a fotografiei, a videografiei, de care m-am îndrăgostit și acum îl urăsc pentru lucrul acesta pentru că am și o mică poveste!
- Ne-o spui, te rugăm?
- Acum câteva zile eram în metrou și am văzut o poză. Mi-am dat seama cum sunt puse luminile și i-am dat mesaj lui Radu și zic: "M-ai tâmpit, mă gândesc cum sunt puse luminile, cum le vin lor pe față...".
- Ha, ha, ha!
- Bine, el se ocupă de lucrurile astea. Eu mai mult mă ocup de tot ce înseamnă locații. Avem o țară atât de frumoasă, care merită arătată altor oameni! Sper că sunt în viața reală un influencer care aduce copiii și adolescenții spre sport.
- Pozele tale sunt foarte apreciate!
- Mulțumesc! Muncesc la ele.
- Cum te face să te simți treaba asta? Presa preia mereu pozele tale.
- N-am nicio problemă. Presa din România e și ea într-o schimbare. De multe ori scriu despre ceva ce chiar n-ar trebui să conteze. O să mai spun încă o dată ceea ce m-a făcut să remarc acest lucru și m-a supărat într-un fel sau altul.
- Te rugăm!
- Anul trecut, eu mi-a făcut pentru prima dată cupa mea de gimnastică aici, în sală. S-a numit Cupa Dynasty, alături de domnul Țiriac și Allianz. Am anunțat anumite canale TV și presă, dar au preferat să meargă la o nuntă a unui fotbalist sau ceva decât să vină. Nu mai țin minte dacă era o nuntă sau o mașină nouă a unui fotbalist... Am zis OK, nu vă mai chem. Mă folosesc de social media-ul meu și atât. Nu mai veniți.
- Dar...
- Am mai fost întrebată la un podcast de ce nu ies sportivii să vorbească în fața camerei. Probabil că și de asta, pentru că lucrurile importante cam trec pe lângă presa românească, iar cele care-s din punctul meu de vedere neprofesionale merg direct pe TV.
- Și acum, după acea experiența, nici nu mai ai o părere bună despre fotbaliști.
- Nu mă bag în această categorie de sport. Da, rămân la părerile mele și cam atât. N-am ce să fac cu ele.
Totul despre fotografiile sexy de pe Instagram: „Fiecare ar trebui să-și găsească singur fericirea”
- Revenind la social media, am văzut că l-ai integrat și pe iubitul tău la tine pe Instagram. Îl cam chinui?
- Nu îl chinui, el își dorește toate astea. Ne place să facem astfel de lucruri, mai ales dacă avem timp liber și dacă nu suntem ocupați. El este îndrăgostit de partea asta de fotografie, videografie, tot ce înseamnă camere foto, care-s foarte scumpe de obicei.
- Exact.
- Nu știu dacă știți, sunt foarte scumpe! M-am trezit ieri dimineață cu "Am cumpărat trei obiective". Zic: "Bine, bravo ție!". Este o adevărată industrie care mă fascinează.
- Cât de important este aspectul fizic?
- Of, eu am trecut prin multe schimbări. Fiecare ar trebui să-și găsească singur fericirea. Știu că se vorbește foarte mult, sunt atât de multe cărți pe această temă că de multe ori nu prea contează exteriorul, dar contează mai mult interiorul.
- Și cum e?
- Ambele contează. Dar dacă faptul că trebuie să te machiezi în fiecare zi nu te face pe tine fericită, nu te mai machia! Sunt zile când nu am pic de fond de ten și nu mă machiez absolut deloc. Poate și pentru a-i inspira pe copiii de aici. Fetițele care deja au 11-12 ani încep să vorbească între ele și se mai machiază. Le dau voie doar la concursuri, la antrenament n-ai de ce. Ești frumoasă așa cum ești tu.
- Tu ai trecut prin schimbări?
- Multe! Ca și mulți alți oameni care au făcut performanță, este clar că în momentul în care te oprești din a face opt ore antrenament pe zi și un regim foarte dur, te îngrași, pui pe tine. A fost o perioadă foarte grea pentru mine atunci, pentru că nu puteam să fac nimic. Corpul meu a reacționat la această libertate...
- Adică...
- Adică încercam să nu mai mănânc sau altfel de prostii, dar nu avea niciun efect. Și atunci, pur și simplu mi-am ascultat corpul, l-am lăsat să fie așa cum este. Am încercat să mănânc sănătos, am încercat să merg mult pe jos și cred că bucureștenii ar trebui să înțeleagă că mersul pe jos este bun și să nu vă mai luați mașini că nu mai vreau să fac sâmbătă dimineață o oră jumate până unde am concursul! Vă rog eu mult de tot!!
- Dar legat de înălțime, ai fost vreodată complexată că ești mică de statură? Sau ți-ai fi dorit să fii mai înaltă, poate să practici modeling la un moment dat, de exemplu?
- În primul rând, se poate practica modelingul dacă ai rezultate în această viață, vă spun eu, 1,60m rotunjit. Am fost la gala doamnei Andreea Marin și am defilat acolo într-o rochie a Antoniei Nae, foarte frumos, elegant, la un metru cât am și se poate!
„Simt nevoia să mai stau cu părinții. Să stăm, să bem, să ne simțim bine, să mergem în vacanțe”
- Ai vreun regret că nu ai trăit cum trăiesc poate alți copii, că ți-ai pierdut cumva parte din copilărie?
- Absolut deloc! Am avut doar o copilărie diferită.
- Care sunt cele mai mari sacrificii pe care le-ai făcut? Faptul că ai stat departe de familie sau ce anume?
- Da, acum mi se pare că mă revanșez pentru toate lucrurile astea, pentru toate eforturile pe care le-au făcut ai mei, mergând în vacanțe cu ei. Tocmai ne-am întors din Thailanda. Da, atunci nu simțeam neapărat. Nu îți dai seama când faci ceea ce îți place, cum a fost gimnastica pentru mine. Nu am simțit neapărat că stau departe de ei.
- Poate lor le-a fost mai dificil.
- Aveam telefon deja, deci nu a fost o problemă atât de mare. Lor le-a fost mai greu să realizeze că copilul lor nu mai este acasă, nu mai vine în fiecare zi. Eu n-am simțit lucrul ăsta. Acum resimt, cel puțin în ultimii 4-5 ani de când m-am retras, simt nevoia să mai stau cu ei. Să stăm, să bem, să ne simțim bine, să mergem în vacanțe. Îi văd exact ca pe niște prieteni și niște oameni care îmi dau cele mai importante sfaturi până la urmă.
- Dacă ar fi să poți trăi un moment pe care nu l-ai trăit și ai fi vrut să-l trăiești, care ar fi acela?
- Nu cred că am avut unul anume. Nu cred că am avut un moment pe care să-l fi ratat neapărat. Până la urmă, tot ce se întâmplă în școală, în afara faptului că la sfârșit este o festivitate și acea ceremonie de închidere și așa, nu am avut altceva. În schimb, am participat la astfel de emoții prin sora lui Radu, care a terminat clasa a XII-a acum vreo doi ani și m-a podidit puțin plânsul. Mi-am dat seama că eu n-am avut această ceremonie de închidere, dar cred că o medalie europeană e mai importantă decât asta.
- Ce urmează pentru tine? Te mai vedem la televizor?
- Eu sper să merg la o emisiune, dar încă nu avem nimic stabilit. Îmi doresc să văd dacă și genunchiul este în regulă. Sunt deschisă momentan la astfel de oportunități, dar mai avem trei săptămâni de lucru în această sală cu copii mulți, urmează două concursuri în care sper să evolueze bine fetele și cam atât. Vacanță, după! Poze, Instagram...
- Am ajuns la final. Spune-ne, te rugăm, trei femei din viața ta pe care le-ai admirat, care te-au inspirat, fie că le-ai cunoscut sau le-ai admirat de la distanță.
- Clar, prima este mama, sută la sută! Este persoana care îmi dă cele mai bune sfaturi și mă cunoaște cel mai bine.
- Apoi?
- Cred că un respect foarte mare îl am și pentru doamna Lulu Moldovan. Ea este cea care în primul rând m-a antrenat, iar în al doilea rând, ea mi-a pus numele în codul de punctaj din gimnastică, pentru că există elementul Bulimar, The Bulimar, în codul de punctaj! Ea este cea care a intervenit și și-a dorit foarte mult de la mine să fac acest element care nu a mai fost făcut până acum.
- Și pe ultima poziție?
- Bineînțeles, doamna Mariana Bitang, care pentru mine va rămâne tot timpul o persoană la care poți să mergi tot timpul, dar să ai acel respect. Este foarte important să te vadă așa copiii, să te vadă prietenoasă pe de o parte, dar să știe că atunci când vorbești un lucru serios e serios și că ar fi bine să nu treci peste el! E un lucru foarte greu să fii două persoane într-una.
{{text}}