Sânge și paralizii temporare, Lucian Bute și Carl Froch

Pe 26 mai 2012, Lucian Bute a căzut în fața lui Froch. Am fost în sala de la Nottingham și, deși a trecut mult timp, cele întâmplate acolo mă bântuie și acum, 12 ani mai târziu. Și nu cred că le voi uita vreodată, nici când o să am 100 de ani.

Unii ar spune că, dacă nu poți suporta vederea sângelui, n-ar trebui să faci vizite la abator.

Dar exact asta am făcut - nu mi-am imaginat niciodată cum va decurge noaptea în care britanicul Froch i-a luat românului Bute titlul IBF la categoria supermijlocie, într-un fel care punea în umbra ridicolului orice film de groază pe care îl văzusem până atunci.

Și de atunci încolo

Înainte cu două zile de meci, Lucian ieșise seara cu noi, ziariștii, care-l urmaserăm în fermecătorul orășel universitar. Era politicos, pe jumătate zâmbitor, încerca să glumească. Dar nu prea erau glumele lui.

În timp ce noi aveam în față bere, pizza, suc, Lucian probabil că ne-ar fi ucis pe toți pentru o sticlă cu apă.

Purta după el ca pe o pedeapsă încă un kilogram sau două peste idealul categoriei (cu 19 zile înainte de luptă avea șapte kilograme în plus), așa că făcea foamea și setea. Lucru obișnuit pentru boxeri.

Însă probabil dificil de îndurat într-un oraș universitar, plin de muzică, mâncare indiană și alte tentații

Lucian nu se plângea. Știa că trebuie să se subțieze și asta făcea. Se hrănea cu aer, imaginându-și probabil cum, după ce toate acestea se vor sfârși, una dintre halbele acelea gulerate va fi numai și numai a lui.

Avea însă undeva, în spatele aerului calm și relaxat, o umbră. Atunci, l-aș fi descris drept ”cuminte”.

Apoi, cuvântul care mi-a venit în minte a fost „profetic”.

În seara meciului, mi-am ocupat locul desemnat de organizatori. Aproape de ring, pe rândul trei sau patru. Cu laptopul deschis pe genunchi. Cu telefonul pe scaunul incomod.

Colegul meu, minunatul fotoreporter Alex Nicodim, era mai departe, într-un soi de tribună, transformată în cușcă pentru cei înarmați cu teleobiective. În spate și în față, colegi de la alte publicații.

Cu toții oscilam între optimism și așteptare - Bute era favorit clar și întrebarea nu era „cine?”, ci „în ce rundă?”.

Aveam să aflăm răspunsul în foarte, foarte scurt timp

Primele două runde s-au desfășurat într-un echilibru care începea să stârnească publicul. Eram acasă la Froch și dacă nici englezii nu știu să-și încurajeze favoriții, atunci nu știu cine mai știe.

Auzeam în permanență un vuiet constant. M-am gândit atunci, cu dramul de fatalism care mă însoțește și când dorm, că așa trebuie să se fi auzit zgomotul acela sinistru subteran care a precedat cutremurul din 1977.

Din runda a treia, Bute s-a topit din ring. Forța și combativitatea au plutit undeva, dincolo de reflectoarele orbitoare. Bute nu mai era.

Rămăsese un sac de box cu forma și înfățișarea sa, o siluetă care părea că venise înarmată cu o ramură de măslin în fața unui tip care împrumutase brațele lui Hulk.

Runda a treia a fost și runda în care eu, neatinsă decât de schimbul de pumni din fața mea, am început să dârdâi timid, la fel de timid ca loviturile lui Lucian.

Simțeam cum obrajii mi se înflăcărează. Un pumn la figură pentru Lucian mi-a tăiat mie aerul care se ducea în plămâni.

Nu avea niciun sens

Vederea mi se tulburase, nimic din ceea ce era în jur nu mai exista, doar ringul cu cei doi pugiliști - unul care dădea, altul care încasa.

În runda a patra, mi-au dat lacrimile. Dreapta lui Froch îmi nimerise, pe rând, ficatul, plexul solar, rinichii, bărbia. Mie sau lui Bute?

Era unul și același lucru

Iar în runda cu numărul 5, nu am mai văzut decât sânge. Mintea mea ridicase din nimic un Vezuviu clocotitor, o fântână arteziană care amenința să mă atingă, să mă înghită, deși erau câțiva metri buni între scaune și ring.

Cu toate astea, simțeam căldura acelui lichid care te face să lovești și să fii lovit cum umple sala, scurgându-se din trupul vlăguit al lui Bute.

Pe genunchi, laptopul îmi tremura violent. Degetele cu care scrisesem până atunci, printre gonguri și urlete și încurajări și fluierături, paralizaseră temporar.

Lupta se oprise atunci pentru toată lumea. Lucian a pierdut titlul prin KO, iar eu riscam să pierd lupta cu propriile-mi picioare, care se înmuiau, deși eram așezată pe scaun, lipită de spătar.

De-abia când Stephane Larouche, antrenorul lui Lucian, a aruncat prosopul, supapa care ținea aerul afară din corpul meu s-a deschis la loc.

M-am întrebat ce mă apucase

Dezgust de ochiul umflat, frică de faptul că, într-o zi, cineva m-ar putea face terci cu câțiva pumni ca aceia?

O reacție pur fizică în fața unei violențe care lui Bute i-a trimis capul pe spate și mie - inima pe dos?

Sau poate că, de fapt, adrenalina dinăuntrul privitorului se bucura, intervenind șerpește în fața priveliștii pe care ochii nu știau s-o mai filtreze?

Răspunsul m-a uimit și m-a bucurat, deopotrivă: puțin mai târziu am știut să botez acea senzație. De-atunci înainte, s-a numit milă.

Au trecut 12 ani și sunt gata să mărturisesc: nu am mai stat în public niciodată de atunci la niciun meci de box.