Birtalan și Brazilia handbalului

Marele campion, dispărut la 75 de ani, vine dintr-o epocă în care România câștiga titluri mondiale, trofee continentale de club, lua medalii olimpice. Demult, tare demult…

Pe ecranul mic al Rubinului 102, handbaliștii păreau mici și ei. Televizorul avea butoane dintr-un fel de imitație de os, alb-crem, și uneori trebuia să stai lângă el, să ții apăsat, să dispară „puricii”.

Imaginile erau alb-negru, Țopescu striga, noi purtam „echipament de culoare închisă”, cum se spunea în epoca alb-negru. Mai târziu am reconstituit că România era în albastru complet, iar RDG-ul în alb.

Era martie 1974 și ai noștri câștigau al patrulea (și ultimul) titlu mondial. Un fel de Brazilie a handbalului, iar dacă Gațu era echivalentul lui Pele, atunci Birtalan era și el măcar un fel de Jairzinho plus Tostao plus Rivelino.

Finala ratată și cristalul spart

Erau anii mănoși ai handbalului nostru. Steaua câștiga Cupa Campionilor Europeni, 1977, asta după ce în 1975 fusese oprită samavolnic de arbitri într-o semifinală dramatică împotriva iugoslavilor de la Borac Banja Luka.

Același Țopescu plângea de obidă la microfon, iar tatăl unui prieten la care vedeam meciul spărgea cu pumnul cristalul de pe masa din sufragerie.

Dar handbalul era bun, s-au luat medalii și la Olimpiade, Munchen, Montreal, Moscova, de două ori bronz, o dată argint, după o finală cu URSS, la care Țopescu a comentat din nou cu noduri în gât.

Români, maghiari, germani

Era o echipă multietnică. Gațu era machidon. Birtalan (din Sălaj) și Kicsid, maghiari. Werner Stockl și timișoreanul Roland Gunesch erau de limbă germană, primul, sas, al doilea, șvab.

Aceste „naționalități conlocuitoare”, așa cum le denumea propaganda comunistă, ardeau pentru România, ca și Boloni, Belodedici, Duckadam, Emilia Eberle, Kati Szabo sau „barcagiii” ruși-lipoveni din Deltă.

Regimul comunist se folosea de aceste nume cu rezonanțe străine pentru a arăta în ce armonie se trăiește pe meleagurile noastre. Dar armonia nu fusese dictată la congresele PCR, ea exista dintotdeauna în orașele din Ardeal, iar sportivii de alte naționalități dădeau totul pentru România.

Pe bitum, la Institut

L-am văzut apoi pe Birtalan pe viu de câteva ori. Pe la mijlocul anilor șaptezeci, Craiova mea natală promovase în prima ligă, se juca în aer liber, pe bitum, la Institut, pe Calea București. Steaua câștiga la vreo 15 goluri diferență, era lume în copaci, pe acoperișul cantinei din apropiere, să vadă campionii mondiali.

Pivoții aveau genunchere ample, din mult burete, contactele cu bitumul nu erau cele mai plăcute. Birtalan avea genunchii goi. El bubuia de la 9 metri, de pe picioare. Săriturile și le păstra pentru meciurile internaționale, unde se juca pe parchet, adversarii erau de alt calibru, iar pericolele erau mai mici.

În retragere, la Mârșa

Pe la începutul anilor optzeci, a venit din nou la Craiova. Nu cu  naționala, nu cu Steaua, ci cu Independența Carpați Mârșa, fostă și viitoare Independența Sibiu. Era echipa unei uzine „strategice” pitite la poalele Făgărașului, pe lângă Avrig.

Îi legitimase pe final de carieră pe Werner Stockl, Gabi Kicsid și Ștefan Birtalan. Au luat locul 3 în campionat, iar Bibi făcea același lucru dintotdeauna. Rupea poarta de la 9 metri, de pe sol, apăruse deja Vasile Stângă, iar săritura și plutirea erau marca lui înregistrată.

Handbalul, piesă de muzeu

Erau acei ani și acel handbal în care ne luptam cu RDG, cu URSS, cu Iugoslavia, uneori cu Ungaria, Cehoslovacia și Polonia, pe care însă le dominam. Mai erau țările nordice, Suedia și Danemarca, dar și față de ele eram mai buni. Franța și Spania, mari puteri acum,  învățau de la noi și se rugau să fim miloși, să nu le dăm mai mult de 10 goluri diferență.

De aceea Birtalan și generația sa au fost brazilienii handbalului. Deosebirea e că la fotbal Brazilia a existat și atunci, și acum. Handbalul nostru masculin (a fost acum excepția Dinamo) a ajuns piesă de muzeu, ștearsă de praf când mai iese din scenă câte o figură legendară, ca Birtalan acum.