Alcaraz și pericolul fanteziei

Campionatele Europene de atletism, triplusaltista spaniolă Ana Peleteiro tocmai cucerise întâiul ei titlu continental și, venind să stea de vorbă cu jurnaliștii iberici, primul lucru pe care l-a spus a fost: „Stați un pic, ce s-a întâmplat cu Carlos la Roland Garros?”. Moment de stupoare, până când cineva s-a scuturat și i-a răspuns: „A câștigat”.

„A câștigat! Ce bine!”, s-a bucurat atleta, bătându-și palmele și alăturând o expresie colocvială care va rămâne nereprodusă. Este genul de reacție pe care o stârnește Carlos Alcaraz în mediul sportului, orice sport, sau în afara lui. Îți vine greu – sigur, există și excepții – să nu-l placi.

Pentru autenticitate, bună creștere, entuziasm și acel aer luminos care îl însoțește pe teren și în afara lui. Și apoi vine tenisul. Dacă nu-l placi ca persoană, e aproape imposibil să-i treci cu vederea calitățile sportive. Să te naști cu un asemenea talent este o binecuvântare, care poate însă deveni contraproductivă dacă nu e ghidată corespunzător.

Alcaraz și jocul exploziv de divers

„Am început să-l urmăresc pe Carlitos de când avea 11 ani", a povestit acum ceva timp pentru site-ul ATP agentul lui Alcaraz, Albert Molina. „Mi-a lăsat o impresie foarte bună. Mi-l amintesc ca pe un puști slăbuț care făcea bine multe lucruri”, adăuga el.

Când puștiul a împlinit 15 ani, a venit următorul pas, asumat tot de agent, acela de a-i găsi antrenorul potrivit, unul de clasă, dispus să se înhame la un proiect pe termen lung. Și s-a decis pentru Juan Carlos Ferrero, fost număr 1 mondial și campion de Grand Slam.

„Carlitos juca într-un turneu Futures la Murcia, i-am spus lui Ferrero să vină să-l vadă. Imediat observai ceva diferit. Sunt jucători care la vârsta lui fac numai două lucruri, dar foarte bine.

Cu el era exact contrariul. Avea atâta varietate încât deseori ajungea să greșească pentru că era dezorganizat. Pe parcursul unui punct putea să vină la fileu, să deschidă unghiuri, să joace slice, lob. Și erau deja vizibile caracterul lui, îndrăzneala, curajul”, își amintea foarte clar Molina acele momente.

Aici voiam să mă întorc, la acel început, la lucrurile care au atras atenția asupra lui. La mărturisirea făcută de Ferrero lui Alex Corretja acum ceva timp, când i-a spus va începe să să călătorească din nou, își va vedea mai rar familia compusă din soție și trei copii pentru că puștiul acela, Alcaraz, „merită, Alex, are potențial să ajungă numărul unu mondial”.

Și aici a început rolul lui Ferrero și probabil că nu putea exista o combinație mai bună pentru talentatul puști plin de fantezie, prea multă chiar, decât rigurosul, aplicatul Juanki, cel care inspiră încredere și respect și are ceva esențial în comun cu sportivul său: modestia și buna creștere.

Și-a asumat rolul de a modela și ordona prea multele idei din mintea lui Carlos, fără a-i răni sau anihila instinctele. Fără a-i refuza joaca, din când în când, ascunsă ca un sâmbure în învelișul rotund pe care scrie „campion”.

Problema lui Sinner? Exclude neprevăzutul

Este probabil diferența cea mai izbitoare dintre talentul lui Jannik Sinner, de azi nou număr unu mondial, și cea a lui Carlos Alcaraz. Italianul debordează de calități și ascensiunea lui e consecința logică a unei maturizări anunțate. Îi lipsesc însă unele nuanțe. E disciplinat și extraordinar într-un mod care exclude neprevăzutul.

Acea lovitură senzațională pe care numai el o poate face din pură inspirație, îndemânare, curaj. Genul de realizare care ridică mulțimea în picioare, sparge ecrane, pune lacăt criticilor, măcar pentru câteva secunde.

Și aici poate veni pericolul pentru Alcaraz, cel de a se lăsa sedus de propria imaginație clocotitoare, așezată pe un fond corect. Cel de a căuta mereu punctele de generic. „Îmi dau o motivație în plus, de aceea încerc să găsesc lovituri uimitoare. Pentru a continua să progresez și a arăta un tenis bun.

Vreau să am asemenea puncte și pentru oamenii care nu se uită în mod obișnuit la tenis, vreau să-i conving să o facă. Nu știu dacă este vorba despre anticipație, viteză, cred că e o combinație a ambelor, uneori îmi iese destul de bine", spunea el anul acesta, în martie, la capătul finalei câștigate la Indian Wells.

„Când și când mi se pare că vrea să joace prea bine și că nu e nevoie să fie la acel nivel de vârf, ar trebui să ia lucrurile mai lent. La un moment dat l-am văzut suferind, nu făcea ceea ce vorbiserăm în vestiar”, explica Ferrero duminică, după triumful parizian al lui Alcaraz.

„Este starul perfect de care avea nevoie sportul nostru după Federer, Nadal și Djokovic”, crede însă Mats Wilander. Poate tocmai pentru că această creștere explozivă a potențialului său a beneficiat de acea mână fermă care să-l aducă mereu înapoi pe autostrada potrivită, luminată la intensitatea turneelor mari.

Atâta vreme cât găsește singur echilibrul pe teren sau calea de a câștiga la 21 de ani titluri majore pe trei suprafețe diferite înseamnă că misiunea merge bine. Însă nu e încheiată. Nu încă.