Marele actor, inspirat intervievat de Dan Filoti și de Andreea Trușcă, a dat un recital de cultură și de decență pe o „lungime de undă” pe care de obicei lumea e mult mai încrâncenată.
Când după miezul nopții îți cade sub ochi chipul lui Marcel Iureș, te mai uiți o data la telecomandă. Ai nimerit bine? Ești pe DigiSport, unde televizorul dormitează de obicei, sau ai alunecat din întâmplare în altă parte? Pe TVR Cultural? La Garantat 100%? Înaintea somnului e posibil orice, realitatea e buimacă, se împletește cu ceea ce ai vrea tu să fie de fapt…
Altceva, la o televiziune comercială…
Nu, nu e ficțiune! E chiar Marcel Iureș, între amicul meu de-o viață Dan Filoti și o fată tânără, frumoasă și isteață, despre care observi imediat că știe când să tacă și când să întrebe. Un mesaj nocturn la Dan elucidează nedumerirea, cauționându-mi totodată ignoranța. E Andreea Trușcă, prezentatoare de știri, iată că există viață și dincolo de prompter, altfel de viață…
Andreea are măsura și candoarea întrebării, izbutește să scoată televiziunea eminamente comercială dintre ramele reci, metalice, între care o mărginesc canoanele și definițiile.
Tomnatic, dar tânăr
Și Marcel Iureș vorbește… Despre viață, despre sport, despre tot ce-a adunat și ce-a băgat de seamă în existența sa de bărbat bine, șarmant chiar și tomnatic, la etate septuagenară.
El însuși ne-a spus, conduce mașini de peste 55 de ani, iar acum descoperă cutia de viteze automată, născocirea care te face să uiți de ambreiaj, iar cu piciorul stâng, în loc să cauți pedala, să bați darabana în ritmul propriilor tale gânduri…
Naturalețea marelui actor
În asemenea rarisime situații mediatice, invitații neconvenționali ai emisiunilor de sport (cei care nu vin în studiouri să disece deliciile lui 4-4-2 și nici să ne developeze savoarea videoarbitrajului) ne îndoapă cu banalități despre naționalism, despre spiritul de echipă, despre sportul care unește caractere.
Marcel Iureș s-a ferit elegant de toate aceste platitudini, a ocolit capcanele banalului și a rămas el însuși. Marele actor, marele om de cultură, a făcut abstracție de lumea din care vine, a încercat să fie al celor care-l privesc, fără nimic emfatic, fără nimic din acea superioritate care uneori declamă ”Uite, domnule, din ce zonă vin eu și ce trudă străbat să vă creștinez pe voi, numărătorii de cornere!”.
Marcel IureșAcel simbolic H
A fost un Marcel Iureș la fel de impunător ca în Hamletul acela pe care a povestit că l-a scurtat de la peste patru ceasuri jumătate la trei ore patruzeci și cinci, pentru că la doi pași de ”Național”, în Piața Universității, în care el zornăise cheile întru libertate în primăvara lui 1990, românii, niște ani mai târziu, ieșiseră să se bucure de victoria cu Columbia.
Era clipa când Shakespeare se topea prin veacuri, iar H-ul, simbolul acela de forma buturilor de la rugby, trecuse de la tristul prinț danez Hamlet la genialul voievod român Hagi.
Alte vremuri, alți oameni…
Mai bine de un ceas și jumătate a povestit olteanul din Băilești Marcel Iureș, descusut cu cumpănită potriveală de gazdele Andreea și Dan. O poveste de demult, apoi despre acum și în fine despre ce ar putea să fie mâine.
Un ceas și jumătate în care uiți de rețele de socializare, pentru că gândul nu-ți mai e online, pe display, ci se prelinge aievea pe desuetul ecran al televizorului, într-o singură amintire și într-un singur gând.
Pianul lui Liszt, 1979
Abia atunci îți dai seama că pe Iureș l-ai văzut în preadolescență în ”Vis de ianuarie”, o poveste cinematografică romantică, atunci savurată, dar astăzi fundamental necomercială. lureș îl juca pe Franz Liszt, venit în Moldova pașoptistă. Plete, frac alb, o idilă cu o domniță pământeancă, Barbu Lăutaru, Alecu Russo prezentându-i tema Mioriței, pentru că, probabil, asta cereau rigorile culturnicilor vremii.
Epocă, tricolor, patriotism, cadriluri, cupe de Cotnari, candoare, menuet, Casa de Filme Unu, sau Patru, sau care-o fi fost. Era 1979 și abia rememorând, îți dai seama câte decenii de artă a străbătut (și la ce nivel!) Marcel Iureș. Și-ți mai dai automat seama că străbătându-le alături de el, în admirație, nu mai ești nici tu tânăr.
Mulțumiri pentru excepție, DigiSport! Ne rămâne destulă vreme înainte și pentru VAR, și pentru polemici!
{{text}}