Victoria lui Edi, cel „pus politic”

La 46 de ani și o zi, selecționerul nostru bifează o premieră: prima noastră victorie la un turneu final obținută la trei goluri diferență.

Să fim sinceri cu noi înșine: dacă în loc de 3-0 pentru noi, era 3-0 pentru ei, era cam rău, dar nu ne-am fi mirat prea tare după cele două recente 0-0 din Ghencea, care nu că ilustrau, ci aproape că postulau ideea că suntem slabi.

Dacă pierdeam „decent” cu Ucraina, la un gol-două, nu era mare supărare, dacă făceam un egal, era o notabilă realizare. Victoria era privită ca o himeră, iar cine pronostica 3-0 pentru noi era sfătuit să meargă la un amănunțit control psihiatric, cu trimitere de la medicul de familie.

Momentul să fie lăudat

Dar dacă în meciurile cu Bulgaria și cu Liechtenstein Edi Iordănescu doar a aruncat o nadă, pe care mulți am prins-o și acum ne intră cârligul undiței în gât? Atunci a luat totul asupra lui, cu un cavalerism care multora li s-a părut de fațadă, iar prohodul era aproape gata. La eșecuri, în primul rând se măcelărește selecționerul. Dar la victorii?

Mai ales la un succes istoric ca acesta, el, selecționerul, trebuie lăudat fără rezerve. Iar contestatarii ar trebui să iasă public și să spună că au greșit atunci când au văzut prin Edi Iordănescu doar prelungirea genetică prin decenii a tatălui său.

Dezvăluire din adâncuri

Când Edi Iordănescu a fost instalat la cârma naționalei, în urmă cu doi ani și jumătate, după ce Dan Petrescu, Hagi, Răzvan Lucescu sau Boloni refuzaseră postul, s-au trezit destul de mulți să spună că e o manevră politică a „sistemului”.

Un sistem ticăloșit, care exclude valorile și funcționează pe bază de cumetrii. A ieșit atunci din întunecate abataje un vajnic sindicalist, care a falimentat un club ajuns la un moment dat vicecampion al României și participant în grupele Europa League, să povestească dumnealui (la vreo șase-șapte ani de la derularea presupuselor fapte) cum l-a sunat Gabi Oprea și cum i l-a băgat pe gât pe fiul Generalului.

Iar Generalul, nea Puiu adică, era privit doar ca un bătrânel cu influențe politice, nu ca un selecționer care a scos nopți la rând sute de mii de români în Piața Universității!

Elementele operei

Acum „pusul politic” lasă lată în șanț o Ucraină cu titulari de la Real, Arsenal sau Chelsea. Noi, de la Gaziantep, de la Pisa, ba, în repriza a doua, și de pe la Paphos, unde ca român te duci în vacanță, nu ca să joci fotbal. Jucăm impecabil tactic, profităm de eroarea lor (golul 1), dăm o lecție de contraatac (golul 2), de virtuozitate (golul 3), permitem acestei parfumate Ucraine să-l deranjeze pe Niță abia în minutul 77.

Îl reducem la tăcere pe Dovbyk, golgheterul din LaLiga. Îl facem praf pe Zinchenko. Îl punem la colț pe coji de nucă pe Lunin, portarul cu care Realul a ajuns în finala Champions League. Toate acestea sunt elemente ale operei unui antrenor sub al cărui rug nu demult, după 0-0 cu Liechtenstein, se adunaseră deja lemnele, mai trebuiau doar chibritul și clondirul de gaz.

Unde au fost norocul și scăldătoarea?

Scriind toate acestea la puține minute de la finalul istoricului 3-0 cu Ucraina, se face loc nu doar de revanșă, ci și de zâmbete. Colțurile gurii se ridică atunci când îți aduci aminte că după 2-2 în Elveția (dar nu numai atunci, ci și alteori pe parcursul preliminariilor) lui Edi i s-a reproșat… că are prea mult noroc! Că a făcut ceva în scăldătoare când era mic.

Cum să nu te umfle râsul? Acel noroc, dacă a existat, n-a fost doar în folosul personal al selecționerului, ci era adresat întregii echipe naționale și milioanelor de români care o susțin. Așadar, pus politic, norocos. Și mai cum?