Remiza convenabilă e cu totul altceva decât blat

Egalul cu Slovacia ne duce în „optimi”. Cât de meschini și de neadaptați empatiei contemporane suntem noi, cei care ne dorim asta?

Imediat după fluierul final al meciului cu Belgia au răsărit mugurii ideii că un egal califică ambele echipe. Ne-am adus aminte de acel Danemarca-Suedia 2-2 care i-a lăsat pe italieni cu buza umflată.

Dar și de Anglia-Irlanda de Nord 0-0 în 1985, pe Wembley, adică în Templul Fotbalului, remiză de salon în urma căreia România a rămas acasă, iar cele două națiuni britanice au mers de mână la CM Mexic 1986.

Contează că e Ucraina la mijloc

Acum noi, românii, altădată păgubiți, suntem puși în situația de a-i „judeca” prin rezultatul nostru pe alții. Dacă facem egal cu slovacii, de suferit ar putea avea eventual naționala Belgiei, dar și mai probabil cea a Ucrainei. Oare contează și acest amănunt în cerbicia cu care „empaticii” judecă întreaga chestiune?

Dacă în loc de Ucraina era un meci cu Groenlanda sau cu Madagascar se schimbau oare datele problemei? Că au existat ideologi care și-au exprimat în spațiul public regretul că am învins Ucraina, atât de greu încercată. Dar dacă ne-am fi dat la o parte din calea lui Mudryk, ce-ar fi fost? Nu cumva un blat, chiar și înfășat în scutece nobile?

Dacă ratăm calificarea, n-ar fi tot dezamăgire?

Ce mai spun ei, așa-zișii apărători ai spiritului sportiv și ai corectitudinii planetare? Că dacă am face un egal cu Slovacia, unul comod și nouă și lor, atunci dragostea zecilor de mii de români care au mers în Germania s-ar transforma în dezamăgire.

Și dacă luăm bătaie de la slovaci, luptând-ne și dându-ne cu capul de bară, oare românii aceia ar fi bucuroși? S-ar putea ca jocul la remiză, invitația la prudență, să vină chiar din partea slovacilor. Atunci noi ce-ar trebui să facem? Să ne repezim peste ei, eventual să nu avem grijă de apărare, numai ca să dovedim cât spirit de sportivitate ne pompează nouă atriile și ventriculele?

Definiția blatului

Blatul e altceva decât acest egal convenabil ambelor părți. Blat e când Argentina învinge cu 6-0 Peru, pentru că peruvienii se chinuie să ia șase goluri. Blat era când echipele Cooperativei făceau reciprocități, „trei cu trei”.

Blat a fost când RFG-ul a bătut cu 1-0 Austria, pentru că austriecii s-au dat la o parte ca să primească acel gol, apoi nu l-au contestat prin joc, mulțumindu-se cu înfrângerea. Blat a fost chiar și Danemarca-Suedia 2-2, pentru că fiecare echipă a permis celeilalte să înscrie de două ori.

Exemplul Occidentului

Dar când unor jucători ai ambelor echipe le convine un rezultat de egalitate și doresc să-l conserve, nu mai e blat. Asemenea momente intervin în fotbal. Țineți minte meciul Olanda-Irlanda de la CM 1990, Italia?

Cele două se aflau la egalitate perfecta înaintea întâlnirii din ultima rundă a grupei F și știau că dacă în celălalt meci al ultimei runde Anglia bate Egiptul, atunci ele se califică amândouă. Au deschis scorul olandezii prin Gullit în minutul 11. Dincolo era tot 0-0. În minutul 58 Wright a marcat pentru Anglia.

În minutul 71 a egalat Quinn pentru irlandezi. În ultimul sfert de oră mingea se plimba de la unii la alții. O luau irlandezii și o pasau minute în șir în terenul propriu, apoi o degajau dincolo de linia de centru, ca s-o mai plimbe și olandezii.

Arbitrul, celebrul francez Michel Vautrot, stătea în cercul de la centru și uneori se ștergea pe chelie cu o batistă alba, pentru că era foarte cald. Reprezentativele de fotbal ale unor țări occidentale înțeleseseră că remiza le conserva ambelor calificarea. Poate că noi nu înțelegem tocmai pentru că noi nu suntem atât de occidentali, nu?