Într-un moment în care mai tot ceea ce înconjoară meciul României cu Slovacia se învârte în zona conflictului dintre moralitate și rentabilitate, istoria noastră la Europene ne scoate în față un adevăr dur și de luare aminte.
Turneele finale de Campionat European au trecut, de-a lungul timpului, prin schimbări de format și de sistem ce au încercat să țină pasul cu rigorile contextuale ale dezvoltării fotbalului în raport cu nevoia (uneori excesivă) de incluziune. S-a pornit cu 4 echipe în 1960, s-au făcut 8 în 1980, 16 în 1996 și 24 din 2016.
Adică, pe scurt, în 56 de ani numărul echipelor calificate la Euro e de 6 ori mai mare. România și-a croit drum spre Euro în 6 rânduri și în aproape toate formaturile competiției, însă, cu o singură excepție, a existat o constantă negativă. Meciul nostru final din grupă a fost cel mai slab.
Euro 1984 ne-a scos în față Spania, Germania de Vest și Portugalia. Începeam bine (1-1) cu Spania, cea care avea să ajungă în finală, pierdeam greu cu Germania lui Voller (campioana europeană en titre) și jucam la Nantes cu Portugalia, teoretic cea mai accesibilă adversară din grupă, având șanse de calificare.
Pierdeam 0-1 după un meci controlat clar de lusitani și terminam turneul pe locul 7 din 8. Prima decepție.
12 ani au trecut și mergeam în Anglia pentru Euro 1996. Franța, adversara din preliminarii, Spania, mai mult roja decât furia pe atunci, și Bulgaria, vecinii de la Sud cu a lor generație de top.
E greu de spus care meci a fost mai slab acolo, întrucât le-am pierdut pe toate, însă partida cu Spania (1-2) a născut multe suspiciuni la vremea respectivă și a întregit parcursul foarte slab din Albion. A doua decepție.
După doar 4 ani eram din nou la Euro, primul jucat în două țări, Belgia și Olanda. Jucăm bine, dar nu câștigăm, cu Germania (1-1), pierdem nedrept cu Portugalia, la ultima fază (0-1), și urma Anglia, bătută de noi la Mondialul din 1998.
N-o merge ulciorul de multe ori la apă, dar din când în când mai merge. Pentru că batem Anglia iar, tot în minutul 90, și mergem mai departe. Nu foarte departe pentru că Italia era încă mare pe atunci. Singura excepție.
Euro 2008 ne invita acolo după o grupă excelentă de calificare în care Olanda nu ne marca în 2 partide. Grupa de foc era din nou a noastră, la fel ca în 1984 și 2000, cu Italia (campioana mondială), Franța (vicecampioana mondială) și atât de puternica și sonora Olanda.
Acel 0-0 cu Franța nu prea mai e amintit decât de statisticieni, meciul cu Italia (1-1) rămâne unul dintre cele mai bune făcute de națională în ultimii 25 de ani, iar Olanda, deja calificată la acea oră, se spune că ne-ar fi lăsat să ne facem jocul timp de o repriză. Nimic mai fals în opinia mea. Olanda era calificată și avea oricum o echipă a doua peste a noastră. Pierdem 0-2 într-un meci care pentru noi însemna totul și pentru ei mai nimic. A treia decepție.
Ne întoarcem la Euro după 8 ani, alături de 40% din continent, pentru primul turneu final cu 24 (!) de echipe. Franța, țara gazdă, Elveția,care era mai puternică decât astăzi, și Albania, meciul nostru de câștigat în calculele preliminare. Jucăm cu adevărat bine cu Franța, însă pierdem în final (1-2), rezistăm eroic și tragem de egal cu Elveția (1-1), iar atât de facila la prima vedere victorie cu Albania ne-ar fi dus mai departe.
A fost noaptea când n-am știut dacă nu mai putem fi mari sau dacă am devenit mici și noi. 0-1 și o amărăciune purtată 8 ani, până la meciul cu Ucraina. A patra decepție, cea mai mare.
Da, un egal ne duce mai departe atât pe noi, cât și pe slovaci. Echilibrul aparent dintre noi și ei e mai fezabil decât orice scenariu de non-combat, un non-combat care, să fim serioși!, ne ajută în proporție teoretic mai mare pe noi decât pe ei, chiar dacă în „optimi” e greu să spui că un meci e mai ușor decât altul, însă un loc 2 e oricând mai frumos decât un loc 3. Repet, pur teoretic!
E perfect adevărat și că un egal după un meci jucat cât se poate de corect ar genera prea multe zâmbete superioare. E prea multă decepție a ultimei impresii pe care am acumulat-o în timp la Euro ca să prețuim ceva mai presus de obiectiv.
Dar, pentru toată euforia generată, pentru toată emoția născută, pentru tot ceea ce au arătat „tricolorii” lumii întregi la acest Euro, pentru toată bucuria latentă și nevoia de a o elibera, ce frumos ar fi să jucăm ca să câștigăm! Să jucăm ca și când ar fi ultimul nostru meci la acest turneu final, chiar dacă vom juca tocmai pentru a nu fi ultimul nostru meci aici.
{{text}}