Cu câteva ore înainte de meci, un prieten era convins că „poți să pui și casa, o să fie remiză. N-are cum altfel”. Nu eram așa convins, aveam emoții, chiar dacă cu X însemna ca la final să ne bucurăm și noi, și slovacii.
Pe "Arena Națională" din Frankfurt, arena după care s-a făcut cea de la București, „tricolorii” s-au simțit iar ca acasă. Imnul a răsunat mai tare și mai frumos ca niciodată. Dar adversarii ne-au luat tare, iar noi am răspuns timid, timorat, căutând parcă în zadar repere.
N-am mai urcat în presingul acela avansat, am păstrat liniile mai compacte. Logic, plătim decontul că ei sunt titulari pe la cluburi, noi nu.
Slovacii parcă nu știau de chestia aia cu X. Ne-au hărțuit câteva minute. Primul semnal al deșteptării noastre l-a dat Sonic Rațiu, ieri poate cel mai bun de pe teren, alături de Niță. Dar a venit golul lui Duda, la un scurtcircuit între Dăgușin și Burcă. Recunosc, am înghețat. Eram pe 4 și acasă!
Echipa asta însă, chiar și obosită, chiar și fără de căpitan, care nu a fost pe nicăieri, a făcut ce face de obicei. Nu a renunțat. Chiar dacă, strânși de slovaci, nu aveam ieșire spre atac, mizând numai pe degajările lui Niță.
Și Ianis, pe care încă îl mai aștept să devină Hagi, să conteze, să fie decisiv, așa cum ne tot promite celebrul său tată, a scos penaltyul prin care Răzvan Marin ne-a readus pulsul. Eram iar pe 1!
La pauză a început furtuna. Mă gândeam cu groază la vreun șut cu gazonul, la vreo deviere, împotriva noastră. Nu știu de ce nu că s-ar putea întâmpla asta și la poarta lor. Poate și fiindcă Drăgușin a bărbierit repede o minge lângă poartă, reparată de Niță. Asta a devenit România.
Echipa familie, în care dacă unul greșește, alt "frate" încearcă să-l scoată. Nu merge jocul, ne chinuim, dar nimeni nu renunță. Spirit, determinare, ambiție. Uneori ajunge ca să-i faci pe suporteri să scrie mesaje de genul "Învățați-vă copiii să iubească România!".
Răzvan Marin, care l-a compensat și pe Stanciu, tot absent, a șutat nervos, Dubravka a respins, dar Ianis a tras în peluză. Ce ocazie!
Apoi, pe o contră a lor, Strelec a tras tare, însă Niță, omul care știe pe propria-i durere ce înseamnă drumul de la nimeni la cineva, n-a mai salvat încă o dată.
Au fost ultimele faze, deși emoții au mai apărut. Dar în ultimele 30 de minute, ambele tabere au căzut, tacit, la pace. S-a oprit furtuna, s-a oprit tot. Noi am tras cât am putut de timp, ei n-au mai avut forță să atace. O oră a încercat fiecare să ia tot, dar apoi până și slovacii au înțeles că e mai bine așa. O glazură finală de "biscotto". Și un final ciudat pentru un meci în care ambele echipe jubilau alături de fani.
O nouă generație, născută dintr-o retrogradare în Liga Națiunilor, începe să prindă contur, să-și croiască drum în istorie. Suntem în "optimi", după 24 de ani, câștigând iar grupa și la Euro, după cea din preliminarii. Fără vedete, cu rezerviști pe la cluburi, am lăsat în urmă mai întâi Elveția, acum și Belgia sau Ucraina. Totul e posibil. Visăm, încă visăm!
Rațiu a spus tot, la final: "Am fost noi, am fost România, am tras de noi. Și o să tragem cât mai tare ca să fie doar începutul". Să fie doar începutul...
{{text}}