N-am mai trăit demult ceva asemănător. Noi, cei mai copți, din anii '90. Cei mai tineri - niciodată. E frumos, din când în când, să mai simți bucurie și speranță.
A început cu 3-0, tot cu un 3-0 s-a încheiat. Acesta a fost zborul european al echipei naționale a României la Euro 2024, pornit cu avânt și frânt năprasnic.
Am pierdut, dar am jucat, spre deosebire de alte reprezentative mult mai vânoase - cel puțin din poveștile frumoase ale fotbalului, cum ar fi Anglia, Italia, chiar Franța.
Inima a fost unde trebuie să fie
Elevii lui Iordănescu nu au avut nici măcar un meci în care să dea înapoi, în care să nu încerce, în ciuda genunchilor înmuiați și a lipsei de sânge rece în fața unui adversar cu adevărat valoros și a unei mize uriașe, care ar fi fost calificarea în sferturi.
Din aventura asta a unei veri germane, pe jumătate însorită, pe jumătate ploioasă, vom ține minte emoțiile, așteptarea, părul lui Rațiu, inspirația lui Niță, valurile galbene de suporteri, senzația că AM FOST ACOLO chiar și cei care am rămas acasă, un lucru care ne-a fost atât de străin în ultimii ani și pe care am știut să-l trăim frumos, cu încurajări, cu emoții puternice, cu bătăi de inimă.
Inima a lipsit multă vreme din relația românului de rând cu naționala de fotbal și acesta e un premiu cu care ne-am ales cu toții după acest turneu final și care nu poate fi contestat.
La Euro 2024, s-a sudat la loc o legătură zdrențuită cu mult timp în urmă, care lasă loc altor campanii de calificare și altor turnee finale.
Indiferent cât de tristă e seara aceasta, cred că majoritatea dintre noi pot mulțumi „tricolorilor” pentru ea. Au mișcat multe, acolo, pe dinăuntru, în sufletele încremenite în fața fotbalului românesc sau reorientate, din sete de frumos și adrenalină, spre alte cluburi din străinătate.
Mai sunt multe de învățat, în privința mentalității, a limpezimii în gândire în fața porții, a rezistenței fizice, poate. Inima însă a fost tot timpul acolo unde trebuia să fie și acesta e cel mai mare câștig. Pentru toată lumea.
{{text}}