De la Euro 2024 lipsește acut MEMORABILUL

Cel puțin până înaintea semifinalelor avem parte de un turneu final placid, din care nu rămâne mare lucru de povestit.

Noi, aceștia mai ninși pe la tâmple, ținem minte multe, pentru că le-am trăit. Cei mai tineri le-au citit pentru că noi și cei mai vârstnici decât noi le-am țesut povestea.

Amintiri care nu se uită niciodată

Revedem din live-ul vieții, din ziare îngălbenite sau din frânturi de YouTube mingea lui Hurst căzută pe linia porții și validată de Bahramov (1966), mai întrezărim în cotloanele memoriei mâna lui Beckenbauer legată de gât în semifinala cu Italia, (1970), minunile lui Cruyff (1974), „scărița” lui Panenka (1976), legendara semifinală de la Sevilla, RFG - Franța (1982), cele 9 goluri în 5 meciuri ale lui Platini (1984), geniul lui Maradona (1986), golul ireal al lui Van Basten (1988), Danemarca ridicând trofeul cu nisipul plajelor nedezlipit de pe glezne (1992).

Mai sunt și multe altele, mai recente, cuibărite în adâncul minții, via calea sufletului. În niște firide, în niște tainițe de unde n-au cine și ce să le scoată vreodată.

Emoția unui henț

Poate că peste 20 sau peste 40 de ani, nostalgicii acelor ani imprevizibili vor vrea să facă o retrospectivă a îndepărtatului în timp (atunci) Euro 2024. Ce vor îndosaria? De unde vor extrage fiorul? Până acum, memorabil pare doar hențul lui Cucurella, comentat și răscomentat.

Dar poate un turneu final să rămână memorabil doar printr-un penalty neacordat? Definiția memorabilului e amplă, maiestuoasă, ca o statuie cu brațele deschise, cu mâneci largi, cu falduri imense din bronz. Un penalty neacordat n-are ce să caute într-o asemenea sculptură.

Puține de povestit

Până înaintea semifinalelor, echipele mici au părut voioase, dar cu limite. Cele mari par morocănoase, fără chef de fotbal, așteptând penaltyurile sau, în cazul Franței, șuvoiul de autogoluri venite din partea adversarilor.

Practic, ce să povestim? Că Anglia rulează molcom și plictisitor? Că Franța s-a strecurat în semifinale fără să joace nimic? Că Olanda, după ce a dormitat în grupă, a luat Balcanii la rând (România, Turcia)?

Că maestrul CR7 a plâns mai mereu, că dacă pe jos era nu gazon, ci parchet, acesta s-ar fi umflat? Doar Spania e cât de cât povestibilă, prin cursivitate, dar mai ales prin tinerețe, care e o perioadă a vieții marcată de elan, de neastâmpăr.

Doar oboseala?

De unde acest spleen derulat în preajma unor sponsori miliardari și în fața unor televiziuni care bat record după record? Prima constatare ar fi că lentoarea și lipsa memorabilului vin din oboseală, din sezoanele competiționale încărcate, care acum nu s-au mai isprăvit la final de mai, ci ajung, iată, până la mijloc de iulie, iar din august încep iarăși competițiile interne.

Dansul lent al aristocraților

Acesta pare să fie mugurele explicației. Dar pe petalele florii ofilite numite Euro 2024 mai scrie ceva. Că echipele naționale nu mai sunt o țintă, un ideal al marilor fotbaliști, așa cum erau cu decenii în urmă.

Ele înseamnă, mai ales la națiunile puternice, cu cote de transfermarkt ale loturilor duse până la un miliard de euro sau chiar peste, doar un fel de galantar gomos unde, când umbli, principala grijă e să nu spargi ceva. La reprezentativele modeste parcă ar mai fi un țel, să te vadă cineva, să pleci la mai bine.

Dar unde să te mai ducă o evoluție fulminantă în reprezentativa Franței sau a Angliei?

Deja maximumul a fost atins, de la City sau de la Real n-ai unde să te transferi mai sus, poate doar de la una la cealaltă. Și-atunci, cu sacii în căruță, aristocrații de astăzi ai fotbalului ne oferă aceste ritmuri de menuet pe care nu ne va fi prea greu să le uităm.