Lăcrămioara Perijoc, campioană europeană în 2019 și vicecampioană mondială în 2022, își încununează cariera cu o prezență în premieră la Jocurile Olimpice, apogeul călătoriei care a debutat în urmă cu un deceniu. Pugilista de 30 de ani va reprezenta boxul românesc la Paris, la categoria 54 kg, iar nădejdea câștigării unei medalii îi pulsează prin vene sportivei din Suceava. Gazeta Sporturilor a descoperit personajul din afara ringului într-un interviu acordat în plină febră a competiției din capitala Franței.
Pentru Lăcrămioara Perijoc, recompensa Paris n-a venit fără sacrificii. Absența de la Tokyo, într-un moment în care era campioană europeană, a clătinat-o, dar nu cât s-o doboare definitiv.
Pugilista n-a încetat nicio clipă să creadă în obiectivul de a purta drapelul pe umeri la o ediție a Jocurilor Olimpice, iar sutele de ore de antrenament, conduita ei dârză și constanța în rezultate i-au adus încă de anul trecut biletele pentru Paris. Acolo unde va fi unica rază de speranță a boxului românesc, o disciplină ce ne-a adus 25 de medalii în istoria Jocurilor, ultima la Atena, în 2004.
„«Bravo, Lăcră! Ți-ai îndeplinit visul pe care-l aveai de mică»”
„Am crezut până în ultima secundă că va mai fi cineva [calificat] alături de mine, dar n-a fost să fie. Aș putea spune că e o presiune sau că mă simt mai nevoită să fac o performanță și să aduc o medalie pentru box, dar în același timp mă gândesc că fac pentru mine aceste lucruri și sunt recunoscătoare că sunt calificată și pot să reprezint boxul feminin la Jocuri.
Pentru mine, a fost o bucurie enormă când m-am calificat la Jocuri, fiindcă era un vis încă din copilărie. Mi-am dorit de foarte mulți ani să ajung printre cei mai buni sportivi ai lumii și implicit să ajung la Jocurile Olimpice.
Atunci când m-am calificat, mi-am spus: «Bravo, Lăcră! Ai reușit să-ți îndeplinești acel vis pe care-l aveai de mică». Mă simt mândră și onorată să fac parte din echipa Team Romania la această ediție a Jocurilor”, a spus ea în interviul acordat Gazetei Sporturilor.
Nu sunt cuvinte lipsite de conținut, prezența la Jocurile Olimpice a fost dorința cea mai arzătoare a pugilistei. Tatuajele abil conturate pe brațul ei drept stau mărturie:
„Tatuajul cu cercurile olimpice a fost făcut în pandemie, pentru că eu mi-am dorit să mă calific și la Tokyo, doar că a intervenit o accidentare și nu am reușit să mă calific atunci.
După ce m-am calificat acum, mi-am tatuat Paris 2024 aici (n.r. arată exact locul în care și-a făcut tatuajul). Am și tricolorul tatuat, pentru că lupt pentru țara mea!”.
Șase luni pe bară, a ratat Tokyo: „Nu poți evita la nesfârșit accidentările”
Motivul pentru care astrele nu s-au aliniat pentru ea la precedenta ediție a Jocurilor?
„Înainte de Toyko, veneam după ce ieșisem campioană europeană în 2019, dar la acel moment erau doar trei categorii olimpice, iar atunci trebuia să slăbesc încă o categorie mai jos.
Cu toate acestea, mi-am făcut categoria, dar s-a anulat următorul turneu de calificare, iar eu nu aveam o poziție bună pentru categoria olimpică. Deși eram campioană europeană, mă aflam la altă categorie și a fost foarte greu să mai obțin acel card pentru un loc în plus.
Plus că eram și accidentată, a venit atunci o accidentare care m-a scos din competiții vreo șase luni”, a povestit Perijoc, ea dezvăluind cum au călit-o psihic obstacolele peste care a dat de-a lungul timpului:
„Am mai avut parte de accidentări, pentru că e un sport destul de dur. Uneori, nu poți să le eviți la nesfârșit, ele vin și fac parte din procesul tău de dezvoltare. Psihic, [accidentările] m-au întărit foarte mult. Atunci când se întâmplă, oricine e demoralizat, dar foarte important e cum privești lucrurile după aceea.
Mulțumesc lui Dumnezeu, am avut puterea să le depășesc și să devin întotdeauna mai puternică după o accidentare!”.
Nu uită figurile celor care i-au marcat cel mai tare cariera:
„Adrian și Mihaela Lăcătuș sunt antrenorii mei... Sunt oamenii care au crezut încă de la început în mine, m-au susținut și au fost acolo când poate nici eu nu mai credeam în mine... În momentele când au fost accidentări, când mă întorceam după competiții la rând pe care le pierdeam, erau momente destul de grele”.
Despre Paris, Lăcrămioara Perijoc vorbește cu precauție, deși n-a ascuns în niciun moment faptul că și-a propus cucerirea unei medalii:
„Mi-am propus ceva măreț, dar nu pun presiune pe mine. Eu îmi fac treaba în fiecare zi, mă aflu în această sală zilnic și muncesc pentru asta.
Îmi doresc să trăiesc acest sentiment la Jocuri și am încredere că se poate, de ce nu? Nu am nicio îndoială, nu cred că ar fi ceva imposibil”, afirmă Lăcrămioara Perijoc, din mijlocul ringului de la Complexul Sportiv Naţional „Lia Manoliu”.
Sunt bine mental, sunt pregătită, sunt motivată, să fiu acolo e ceva ce mi-am dorit dintotdeauna, iar asta îmi aduce bucurie și satisfacție. Vom vedea acolo ce va fi, Dumnezeu așază lucrurile așa cum trebuie.
- Lăcrămioara Perijoc
Anul 2024 a fost unul pozitiv pentru ea, iar rezultatul reușit în primăvară, la Europenele de la Belgrad, îi dă speranțe:
[Despre argintul de la Belgrad]: „A fost o etapă de pregătire, de verificare, a fost momentul în care am spus «Hai să vedem unde suntem!». Nu am pus o presiune a medaliei pe mine, ci pur și simplu voiam să văd care sunt evoluțiile mele.
Am avut prestații bune, m-am simțit bine din punct de vedere fizic, mental și, drept dovadă, am ajuns în marea finală”.
Lăsând actualitatea în urmă, Lăcrămioara Perijoc a acceptat invitația de a face o incursiune amănunțită spre începuturile ei în box și spre copilăria din alte timpuri trăită acasă, la Siret, înconjurată de șapte frați:
„Eu am început destul de târziu boxul, l-am început la 17 ani, nu a fost în copilărie... Eu mi-am trăit copilăria ca orice copil, am făcut sport și în copilărie, am fost foarte pasionată de fotbal, am jucat handbal, am fost un copil energic și sportiv încă de mică.
Boxul a apărut într-un moment decisiv, fiindcă îmi doream foarte mult să fac performanță, să fiu la un nivel mai înalt. Îmi plăcea să urmăresc sportivii de top și nu îmi găseam ramura sportivă în care aș putea să ajung acolo.
În momentul în care am început boxul, am simțit că este un loc în care pot să evoluez, să muncesc, să lupt cu mine și cu ceea ce eu sunt și să ajung printre cei mai buni.
Am jucat handbal în clasele 5-8, foarte puțin în liceu. Mi-a plăcut foarte mult, am și dat la Liceul Sportiv pe handbal când am terminat clasa a opta, dar am căzut la o probă sportivă, la săritura în lungime mai exact. Așa că nu am mai mers la un liceu sportiv, am mers la un liceu de informatică. Dar sunt foarte recunoscătoare, pentru că la liceul pe care l-am urmat am învățat foarte multe lucruri și chiar m-a ajutat”.
Lăcrămioara n-a avut posibilitățile unei familii înstărite, dar asta nu i-a perimat în vreun fel bucuria pură a copilăriei:
„Am prins generația care nu avea telefoane, nu aveam nici măcar televizor color. Ai mei, cel puțin, nu aveau... Aveam un televizor alb-negru, ne uitam doar la meciurile naționalei, meciurile care se televizau pe TVR 1 sau Jocurile Olimpice.
În rest, îmi petreceam timpul afară, cu copiii la fotbal, la tot felul de jocuri, la treburi, la câmp, ce aveam de făcut.
Pot spune că am avut o copilărie frumoasă, care m-a dezvoltat cel puțin pe partea aceasta fizică, de a fi conectat cu ce este în jurul tău, chiar m-a ajutat foarte mult”.
Sportiva rememorează: „Am șapte frați, da, eu fiind al treilea copil și prima dintre fete. E minunat, fiindcă noi puteam să ne jucăm între noi, să facem tot felul de jocuri. Trebuia să se poarte frumos cu noi ceilalți copii fiindcă dacă ei se supărau, noi puteam să ne jucăm între noi, dar ei...
Principalul nostru obiect de joacă a fost mingea. Toți am jucat fotbal. Tatăl meu a fost pasionat de fotbal, el a și jucat în tinerețe”.
Cine sunt sportivii care au inspirat-o pe Lăcrămioara Perijoc? Pugilista mărturisește că urmărea mult fotbal în timpul adolescenței, pe lângă diminețile de neuitat pe care precursorii Doroftei și Bute le-au oferit tuturor românilor.
„Îmi plăcea Mutu în perioada aceea, îmi plăcea Bănel Nicoliță, fiindcă alerga foarte mult! Și eu eram la fel, îmi plăcea mult să alerg. Îmi plăcea și Mugurel Buga, care juca la Rapid. Eram pasionată și urmăream foarte mult fotbal.
În acea perioadă urmăream meciurile lui Leonard Doroftei, ale lui Bute, ale lui Adrian Diaconu, cei care erau în vogă.
Dar nu mă gândeam nicio secundă că există box feminin și nu știam vreo sportivă care să fie la un nivel foarte înalt! Abia când m-am apucat de box am înțeles că există și box feminin, întâlnind apoi femei foarte puternice și bune din acest sport, printre care și antrenoarea mea, care a fost prezentă la prima Olimpiadă de când s-a introdus boxul feminin”.
Discuția „ricoșează” de aici într-o direcție pe care Lăcrămioara o abordează confortabil, deși nu de puține ori s-a izbit de prejudecățile celor din jur. E încrezătoare că moștenirea ei va schimba măcar puțin mentalitățile și subliniază rezultatele boxului feminin românesc din ultimii ani:
„Prejudecăți? Încă sunt persoane care au această părere (n.r. că boxul ar fi un sport al bărbaților, prea dur pentru femei). Cumva, este normal și nu pot eu să-i judec, fiecare vede atât cât își dă voie să vadă. Cred că s-au schimbat mentalități prin ceea ce au făcut fetele în ultima perioadă, iar oamenii, ușor, ușor, încep să-și schimbe părerea și să vadă că femeile pot face mai mult decât cred ei că se poate face.
În ultimii ani, putem compara medaliile fetelor cu medaliile băieților și, dacă facem o balanță, noi (n.r. boxul feminin) am crescut foarte mult. Probabil că suntem mai serioase, ne dedicăm mai mult, iar asta se vede în rezultate”.
Cum a călit-o boxul pe Lăcrămioara Perijoc și ce învățăminte a tras din războaiele purtate în ring?
„Sunt foarte multe lecții în acest sport. În primul rând, am lucrat foarte mult cu mine, pentru că prin acest sport mi-am dat seama ce credințe am, ce limitări am, ce spune mintea mea înaintea unui meci, după un meci.
Toate acestea te învață, te călesc, te formează ca om. Sunt foarte multe lucruri... Am învățat cum să iau decizii, mai întâi să le gândesc, să nu le iau pripit, să am răbdare.
Mi-am dezvoltat foarte multe calități, nu este doar bătaie! E simplu să vezi din exterior și spui: «Se bat», dar până să ajungi să faci acea bătaie e foarte multă muncă.
Mă consider un om normal, pasionat, încrezător, care trăiește ceea ce face, se bucură, îi place să se dezvolte, să crească și să evolueze și, în același timp, căruia îi place să fie conectat cu oamenii și să-i ajute, să-i inspire.
- Lăcrămioara Perijoc
„Nu știu dacă familia știe cât de dur poate fi un meci”
Sportiva spune că, dincolo de aparențe, boxul o consumă foarte mult și în plan mintal, pe lângă șocurile pe care fizicul le încasează:
„De la 14 ani, am plecat de acasă și m-am rupt puțin de ai mei. Nu am cu toți o relație foarte strânsă și nu știu dacă toți îmi urmăresc meciurile. Am o relație foarte apropiată cu două dintre surorile mele, cu mama mea, se uită în grup și-mi văd meciurile...
Nu știu dacă știu exact cât de dur poate fi un meci, cât de dureroase pot fi unele lovituri sau cât de dureros este să pierzi un meci. Sunt niște lupte care se duc între tine și ceea ce faci tu, iar ceilalți nu pot înțelege cum le trăiești tu cu adevărat.
Ei îți pot spune: «Felicitări, bravo, îmi place de tine, ce bună ești!» sau «Nu-i nimic că ai pierdut, oricum ești a noastră»... Dar tu ai propriile tale lupte pe care le duci acolo, doar tu le simți cu adevărat”.
„Mi-a fost scoasă splina la 3-4 ani”
Lăcrămioara Perijoc vorbește deschis despre „firea ei rebelă” și surplusul de adrenalină pe care trebuie să-l ai într-un astfel de sport de contact:
„Am avut o operație când am fost foarte mică, pe la 3-4 ani, mi-a fost scoasă splina. În perioada copilăriei, vecinii, mama mea, care avea frica de a nu păți ceva, îmi spuneau acest lucru (n.r. de ce se expune făcând acest sport)...
Dar eu am fost o fire mai rebelă și nu prea am ascultat ce mi se spunea din punctul de vedere al piedicilor. Am mers întotdeauna pe ceea ce eu am simțit și am căutat să-mi urmez acea chemare pe care am simțit-o din interiorul meu. Iar asta m-a ajutat foarte mult timp.
Chiar trebuie să ai puțină «nebunie». Dacă nu simți că e pentru tine, ar trebui să-ți pui niște semne de întrebare, nu s-o faci doar pentru că vrea cineva să faci asta. Ar trebui să simți tu că este o chemare și că este ceva în tine care-ți spune că acela e locul în care tu trebuie să te manifești”.
Din toate performanțele pe care le-am obținut, cred că cel mai frumos a fost momentul de la Jocurile Europene, atunci când m-am calificat (n.r. - pentru Paris). Atunci am simțit oamenii foarte apropiați de mine, am simțit bucurie și fericire pe chipurile antrenorilor mei, cei din Comitetul Olimpic și Sportiv Român au fost acolo și i-am simțit foarte bucuroși pentru mine. Foarte mulți oameni din exterior m-au felicitat, m-au încurajat și mi-au arătat susținerea lor.
- Lăcrămioara Perijoc
„Vreau să mă retrag atunci când simt că mi-am spus cuvântul în box. Momentan, simt că mai pot”
În final, sportiva de 30 de ani a vorbit despre felul în care își proiectează viitorul în box. Retragere, încă o ediție de Jocuri? Mai degrabă, o cale de mijloc.
„Limita la noi, în box, este undeva până la 40 de ani... Dar n-aș spune că îmi doresc să fac acest lucru până la 40 de ani. Îmi doresc să mă bucur de această perioadă pe care o am până la Jocurile Olimpice, iar după Paris voi lua o hotărâre, voi vedea dacă continui, dacă mă retrag.
Vreau să mă retrag atunci când eu simt că mi-am spus cuvântul în sportul acesta. Momentan, încă mă simt stăpână pe mine și am încredere că pot să mai fac lucruri. Când voi simți că e momentul să mă retrag, o voi face cu fruntea sus și mândră de ceea ce am făcut.
[Los Angeles 2028?] Este o locație tare, dar e cale lungă până acolo și am răbdare. Sunt atâtea lucruri de făcut, am atât de mult de crescut încât acela e doar un pilon de care mă agăț ca eu să devin din ce în ce mai bună, nu un scop în sine”, a afirmat Lăcrămioara Perijoc.
Sunt perioade cu emoții intense și perioade în care sunt mai ușor de gestionat... Dar emoțiile sunt acolo și le simt în fiecare zi
- Lăcrămioara Perijoc
{{text}}