Cântecelele rasiste ale lui Enzo Fernandez (căci sunt rasiste, nu sunt glume, deși au fost emise cu zâmbetul pe buze și cu încântarea cuceririi Copei America alături de selecționata Argentinei în suflet) au stârnit o tornadă de acuzații, scuze, mișcări de unfollow pe rețelele sociale, reclamații și comentarii, multe dintre ele răutăcioase.
Victimele au fost jucătorii „naționalei” de fotbal a Franței, despre care Fernandez (Chelsea) a spus: „Joacă pentru Franța, dar sunt toți din Angola!” Și nu numai atât.
În locul lui, eu m-aș fi întrebat de vreo 50 de ori până acum cum o să mai dau ochii cu colegii de la Chelsea, pe care-i cheamă Axel Disasi, Malo Gusto și Wesley Fofana și care sunt de culoare.
PR-ul pune stăpânire, încet-încet, pe acțiunile echipelor de club sau naționale, iar lucrul acesta este deseori condamnat.
„Vorbește frumos și diplomat că l-a pus ofițerul de comunicare, nu că așa simte el”, se aude din ce în ce mai des, mai ales prin vocile vechii gărzi, care nu vede nimic rău în glumițele rasiste, xenofobe, homofobe și de alte feluri de fobii nejustificate, care se propagă uneori ca un val de ură veselă.
De când a devenit urât să vorbim frumos?
PR-ul s-a activat, în schimb, până la urmă, prin cuvintele argentinianului care și-a cerut scuze, subliniind că el nu crede, de fapt, așa ceva despre jucătorii francezi de culoare.
Fapt care ne trimite într-o stare și mai mare de confuzie. Când era Enzo Fernandez cel adevărat și când nu vorbea serios?
Și în comunicatul politicos și plin de căință al lui Fernandez se dă „vina” pe euforia sărbătoririi cuceririi trofeului de la Copa America. În paralel, Chelsea se gândește serios să-l vândă, ca să ocolească viitoarele tensiuni din vestiar.
Pun pariu că Fernandez e supărat. Nu cred însă că regretă că a strigat mizeriile rasiste despre niște oameni care nici măcar nu aveau vreo treabă cu Copa America - singura lor „vină” e că au fost adversarii Argentinei în finala World Cup 2022, când, de altfel, au și pierdut în fața sud-americanilor.
Cel mai probabil, când aburii victoriei s-au risipit, și-a dat și el seama că doar câteva minute de distracție extremă te pot costa cariera, reputația și, până la urmă, greutatea buzunarului.
Ce a făcut Enzo Fernandez nu e o formă de exprimare a libertății de opinie. E un semn că lucrurile acestea se întâmplă des în vestiare, când nu sunt filmate.
Un exemplu clar de cum un singur pas greșit din viața ta îți poate strica toate socotelile și nu poți condamna pe nimeni pentru asta.
Doar pe tine și gura ta mare.
Iar existența lui Fernandez care a luat-o pe drumul distrugerii e nimic comparativ cu jignirile pe care argentinianul le-a scuipat la adresa unor oameni care își vedeau de treburile lor prin alte colțuri ale lumii și care s-au trezit insultați și batjocoriți în numele victoriei unei reprezentative naționale într-o competiție care nu avea nimic de-a face nici cu Franța, nici cu Angola.
{{text}}