De-asta fotbalul nu are ce căuta la Jocurile Olimpice

E absurd să ți se întâmple la Jocurile Olimpice - care nici măcar nu au debutat oficial - ce nu s-a întâmplat la Euro sau la World Cup sau oriunde altundeva. Maroc-Argentina, meciul cu două scoruri, suporteri dezlănțuiți, prelungiri fără sfârșit și o durată de peste patru ore.

Și toate astea pentru ce?

Ca un favor condescendent făcut celorlalte sporturi, o dată la patru ani, fotbalul e acel invitat la petrecere pe care nu vrei neapărat să-l ai acolo, îl ignori puțin, îl marginalizezi prin program, dar trebuie să fie și el de față.

Nu e sărbătoarea lui, dar intrusul s-a insinuat la Olimpiada modernă încă aproape de la începuturile sale. De la 1900. Atunci însă sensul exista, pentru că era singura șansă de întâlnire la nivel de medalii a echipelor din jurul lumii, care erau, de fapt, un amestec între reprezentative naționale și cluburi.

Cupa Mondială s-a „inventat” abia în 1930.

De-atunci, fotbalul a crescut gălăgios și spectaculos, colorat și vertiginos, hăpăind cu entuziasmul lui și al fanilor săi mult din sportul lumii, trăgând cortina peste audiența celorlalte discipline, care s-au luptat mereu fără mare succes cu notorietatea jucătorilor de fotbal, cu banii lor câștigați comparativ, cu atenția presei.

Acum are sărbători grandioase care opresc ceasurile lumii în loc - toți ne mutăm pe fusul orar al World Cup sau al Campionatului European.

Ce s-a întâmplat la Paris, la Maroc-Argentina (2-2, apoi 2-1), e o dramă care fură sclipirea Jocurilor cu răbufnirea de răsfăț extrem al unei regine părăsite pentru foarte scurt timp, care se dă cu fundul de pământ din cauza lipsei de atenție.

Care parcă nu suportă ideea că, o dată la patru ani, e pentru foarte-foarte puțin timp dezînscăunată - ca să intre în scenă și cei care tac aproape în totalitate atunci când se joacă fotbal.

Care parcă reușește o cale de a da din coate și de a ieși la suprafață, prin violență și exagerare, chiar și în filmul în care nu ea este protagonista.

Turneul olimpic de fotbal mai are și calitatea incontestabilă de a încurca cluburile care-și trimit jucătorii ce se pregătesc de campionate într-o luptă de care toată lumea s-ar lipsi bucuroasă.

Iubesc la nebunie fotbalul. Doar că acum nu e clipa lui. E momentul gimnasticii, al sutei de metri, momentul lui David Popovici și al Sabrinei Voinea. Și e momentul nostalgiilor, cu Nadia, Ivan sau Elisabeta Lipă.

Mă uit la Jocurile Olimpice din 1984, Los Angeles. Nu am nicio amintire care să-mi trezească fiori dintr-un turneu olimpic de fotbal. Voi aveți?