Cursa lui David Popovici și efortul lui pe final de vis la Paris mi-au evocat o altă medalie de bronz, cea pe care am trăit-o mai profund decât orice trofeu mai prețios.
Era în 2008, un an în care Jocurile Olimpice nu intrau în calcul pentru Mihai Covaliu. Era argintul Anei Brânză la spadă, dar Covaliu, deși luase bronzul la Campionatele Europene, nu părea deloc printre cei atinși de grație la Jocurile Olimpice din China.
Campionul olimpic de la Sydney a apărut parcă de nicăieri în turneul acela, insinuându-se pe elanul dat de experiență. Departe de a fi un outsider. Dar a câștigat atunci un loc pe podium la care puțini se așteptau.
Poate nici el însuși
Desigur, vibe-ul e diferit. David e sus, pe val. Pentru Cova începea, la aproape 31 de ani, senectutea sportivă. Atunci, pe palme, la festivitatea de premiere, Covaliu își scrisese, în prag de retragere, numele copiilor: Vlad și Elena.
De-atunci, în vria Jocurilor Olimpice, mi-am dat seama că o medalie de bronz, deși mai jos pe podium și mai mic scrisă în clasamentele istoriei, e cea care te umanizează. Mai ales după ce vine după una de aur.
E cea care uneori te desăvârșește, alteori îți amintește că mai am mult drum de bătut înaintea ta.
Dar și într-un caz și în celălalt, e medalia care vorbește despre vulnerabilități și despre motorul care te face să ți-o dorești. E medalia care spune despre tine că ai o capacitate de luptă nesfârșită. La 30 de ani, la 19 ani. Oricând.
Bronzul e lucirea care te învață lucruri pe care nici tu nu le știai despre tine, ca sportiv, dar mai ales ca om. E cel care vorbește despre modestie, despre echilibru, despre bucuria prinsă cu o ultimă lovitură de braț în ape nu mereu favorabile.
Pe lumea asta, vânați bronzul! E prețios, ba nu, e neprețuit, mai ales când vine după ceva mai strălucitor. Vă transformă în niște oameni mai buni, care vor ști să guste victoriile și înfrângerile, care vor trăi mai intens, care-și vor privi mai rotund și mai împlinit viața.
{{text}}