Secvența 1. Campionatele Mondiale de la Racice, septembrie 2022, o zi la începutul competiției, în care România avea o singură prezență în serii. La dublu vâsle, unul dintre cei doi din barcă fiind Andrei Cornea, debutant la o întrecere majoră de seniori. Atunci, el și Cristian Cojocaru au terminat cursa pe locul 4, cu capul plecat și câte un gest de frustrare după ce au trecut linia de sosire.
„Mă așteptam să fie greu, dar parcă a fost mult peste așteptări”, spunea Andrei atunci. Avea 22 de ani și venea după medalii de aur la Mondiale de juniori și tineret. „Știm ce avem de muncă”, adăuga. O propoziție care revine în dialogurile aproape zilnice în lumea canotajului.
Secvența 2. La aceeași competiție, după semifinala de la patru vâsle, în urma căreia băieții calificaseră în premieră barca într-o finală mondială, unul dintre ei, rămas ultimul, urca panta dinspre ponton cu pași mici. Când a ajuns sus, marcat de efort, aproape epuizat, s-a așezat pe o băncuță. Era Marian Enache.
„Eu nu prea pot să mă bucur imediat după, pentru că efortul pe care noi îl punem e de nedescris. Corpul îmi arde, mintea o ia razna, pulsul este foarte sus. Am nevoie de cel puțin 10-15 minute ca să-mi revin, să pot să mă bucur sau să realizez ce se întâmplă”, spunea un an mai târziu, la Mondialele de la Belgrad, după ce barca de 4 vâsle se califica în premieră la Jocurile Olimpice.
„Pot să zic că trag efectiv până mor, până nu mai știu de mine, până îmi ies din minți. Nu știu cum reușesc să fac chestia asta”, adăuga. Doar ascultând, te străbat fiori. Da, e ceva ce noi putem doar încerca să înțelegem, dar nu vom simți niciodată. Nu la această intensitate, febrilitate, patimă.
Secvența 3. La Europenele de la Szeged, de anul acesta, Marian și Andrei câștigau titlul european, cu peste 6 secunde avans. O echipă formată în urma unei baze de selecție în cantonamentul din Italia, aflată la primul concurs mare împreună.
Secvența 4. Pe 19 iunie, la baza de la Snagov, am stat de vorbă cu cei doi, separat. Era ziua în care se făceau fotografiile oficiale și au venit pe rând. După ce s-a încheiat discuția cu Marian Enache, și-a scos lavaliera și, moment captat doar de urechile noastre, a spus aproape sfios: „Eu cred că o să iau medalie la Paris, dar nu știu pe care”.
După Szeged, derulând în minte episoadele de mai sus, am hrănit involutar aceeași idee, că ei doi pot urca pe podium la Jocurile Olimpice. Pentru felul acela crâncen în care s-au bătut împreună, s-au înțeles și s-au completat într-o barcă pe care România, istoric vorbind, aproape că nu a contat de-a lungul anilor.
Parcă le era schițat undeva, pe o pânză netedă, un destin comun luminos. Unul care a dat azi, la Vaire-sur-Marne, răspunsul la dilema lui Marian. Este medalie. Și e de aur. Meritată până la ultimul ei gram greu și solid și zâmbitoare precum soarele.
{{text}}