Performanță cu performanță, recordurile din sporturile tradiționale devin mai greu de doborât, iar competițiile tot mai repetitive. Până unde se poate ajunge, cât de repede mai poate cineva alerga, cât mai poate sări? Și cât ne putem uita la același lucru?
Pentru a dinamiza audiențele, e nevoie să picantizăm lucrurile, să ne asigurăm că mai avem o sută de ani de interes.
1. De ce nu combinăm două discipline?
Să medităm. Cum ar suna „tenis și săritura în lungime”? Imaginați-vă ca Nadal și Djokovic ajung în tiebreak în setul 1, moment în care lasă rachetele, se retrag pe margine și sar pe o plajă de 5 metri de nisip, iar câștigătorul ia setul.
Sau „înot 100 de metri liber și echitație viteză”. Ieșit din bazin, David Popovici s-ar arunca pe cal și ar zbughi-o la o tură de hipodrom. De ce să ne limităm creativitatea la triatlon, acolo unde probele presupun în mare parte anduranță și mai puțină tehnică? Combinațiile dintre cele două abilități ar fi și mai interesant de văzut.
2. De ce să nu aducem noi participanți?
Cătălin Chirilă a făcut curse spectaculoase de canoe. Și are un câine de care e îndrăgostit. Înțelegeți ideea? De ce nu-l punem în „ciocul” bărcii, să vedem cât reușește să balanseze patrupedul și cât reușește să mențină viteza? Mai mult, mereu ne intrigă aruncarea ciocanului. Dacă cineva îl aruncă, de ce să nu fie cineva să-l și prindă? Așa am transforma un efort pe alocuri monoton într-o colaborare dinamică! Nu știm dacă același lucru poate fi valabil și la suliță ...
Spadă mixtă ar mai fi o idee. Echipe de 4 scrimeri, care intră pe planșă simultan și colaborează într-un perimetru cu obstacole, o combinație între romanele lui Alexandre Dumas și ultima grafică Counter-Strike.
3. De ce nu schimbăm distanțele? Sau suprafețele?
100, 200, 400, 1.000, 1.500 de metri. Oarecum intuitiv. Un pic de amestec nu strică. De ce nu proba de 180 de metri? 1.400? Sau, dacă chiar vrem să devenim dramatici, de ce să nu anunțăm distanța în dimineața competiției?
Și nu ni se pare tuturor că e oarecum mai ușor să alergi pe tarmacul ăla catifelat și să înoți în bazinele alea în linie dreaptă? Nu ar fi mai incitant să cotească brusc culoarul cu 20 de metri înainte să întoarcă Pan Zhanle?
Ce vor americanii? 4 soluții: o Olimpiadă a ... creierelor, un mix tineri-old boys + o ediție cu 7 miliarde de participanți
Un exercițiu de imaginație similar, dar puțin mai serios, au făcut americanii de la Washington Post. Iată un rezumat la ce au propus:
- „Sute de milioane de oameni de pe tot globul își câștigă acum existența mai puțin cu spatele și mai mult cu creierul, bazându-se pe raționament ascuțit și gândire creativă. De ce nu vedem cine este cel mai bun la asta, un joc al creierelor? O idee de competiție: mașini electrice create de echipe de inginerie de liceu sau colegiu. Echipele de tehnicieni de gen mixt ar putea primi un design cu câteva luni înainte și apoi ar trebui să ajungă la Jocuri cu mașina creație proprie, concurând cu alte echipe similare”
- „O Olimpiadă cu probe de MasterChef: ar testa rezistența, agilitatea, strategia și ingeniozitatea, precum și capacitatea de a rezista la presiune și căldură. Mâncarea unifică oamenii chiar mai mult decât sportul. Iar creșterea audienței emisiunilor de gătit demonstrează că a privi pe cineva cum pregătește orez sau prăjește carnea de vită Wagyu este la fel de convingător ca și a privi pe cineva scufundându-se de pe o platformă de 10 metri sau trecând linia de sosire a unei curse de 100 de metri”
- Echipe bazate pe un mix de vârstă, atleți tineri + old boys: „Oamenii rămân activi fizic și psihic mai mult decât oricând în istorie. Echipele olimpice ar putea reflecta mai bine aceste îmbunătățiri spectaculoase ale longevității și sănătății. De exemplu, unele dintre cele mai interesante evenimente olimpice sunt ștafetele de pistă și de înot. În 2021, la Jocurile de la Tokyo, interesul a fost atât de mare încât oficialii au introdus ștafete mixte. Ce s-ar întâmpla dacă Jocurile Olimpice ar prezenta echipe de ștafetă intergeneraționale?”
- „CIO ar putea crea o aplicație, «Participarea cetățenilor», și să o facă disponibilă tuturor oamenilor din lume. Persoanele fizice s-ar putea înregistra - introducând numele, vârsta și țara, de exemplu - și să accepte să-și împărtășească locația pe durata Jocurilor Olimpice. Apoi, de la aprinderea torței până la ceremoniile de închidere, aplicația le-ar număra pașii. Acești pași ar conta pentru pașii totali ai țării lor. Iar națiunile ai căror cetățeni au acumulat cei mai mulți pași ar câștiga medalii de aur, argint și bronz într-o competiție mondială. Desigur, pentru a fi corect, ar trebui să adaptăm acest eveniment pentru populație. În caz contrar, țările cu cei mai mulți oameni ar îngrămădi cei mai mulți pași”.
Voi ce idei aveți?
{{text}}