Românii care mi-au schimbat percepțiile la Paris

Un sentiment reconfortant să descopăr noi tipologii de sportivi în cele trei săptămâni din era mea de corespondent la Jocurile Olimpice. Românii cu care am discutat după competiții mi-au oferit noi perspective despre relația sportiv-presă, iar asta-i una dintre temele de gândire cu care mă întorc acasă după Paris.

Am plecat la Jocurile Olimpice într-un dezavantaj față de colegii care scriu de-o viață „pe sporturi”, mă întorc cucerit de interacțiunile avute cu sportivii români și mult mai dornic să le cunosc poveștile și parcursul cel de toate zilele, indiferent că vorbim de atletism, gimnastică ritmică, judo sau tenis de masă.

Și nu-i doar despre dialogul brut din sălile înțesate cu reporteri din toate colțurile lumii, cât e despre abordările lor și felul în care se raportau la propriile rezultate și evoluții.

Ritualul

Procesul era simplu. Îndată ce-si terminau probele, meciurile, săriturile ori exercițiile, iar rezultatul obținut le conferea statutul final (calificat, eliminat, etc), sportivii urmau să-și facă apariția la zona mixtă. Grupați pe nații în sălile-labirint de presă, reporterii își așteptau în spatele gărdulețelor compatrioții pentru a le lua „pulsul” după concursurile în care aceștia participaseră.

Urmau întrebări mai mult sau mai puțin banale, mai inspirate sau mai puțin plăcute pentru interlocutori, mai ales pentru cei care tocmai ce-și luau la revedere de la Paris.

Ce m-a impresionat? Nu am văzut încrâncenarea de la fotbal, răspunsurile plicticos-arogante ale unora dintre fotbaliștii din Superligă sau superioritatea pe care diverși actori din campionat ți-o emană în fața microfoanelor.

Decență, înainte de toate

Am întâlnit acceptare, decență, demnitate inclusiv în a vorbi despre un loc 11, 7 sau o ratare a calificării în finală. Am întâlnit emoție, noduri în gât și regrete autentice, nu cuvinte de complezență, la fel cum am întâlnit o capacitate de introspecție remarcabilă la adolescentele de la gimnastică artistică și ritmică.

Am întâlnit deschidere totală și niște oameni pe care sper să-i mai reîntâlnesc și în viitor.

Cei ce m-au impresionat

Cu cine să încep?

- La cei 35 de ani care o fac cea mai experimentată jucătoare din echipa noastră de tenis de masă și după o carieră la care alții pot doar să viseze, Eliza Samara abia ce putea să-și stăpânească lacrimile după înfrângerea cu India. S-a abținut cu greu în cele trei minute în care mi-a explicat argumentat de ce eliminarea o apasă atât de tare. O mai făcuse și în fața altor reporteri, dar a avut răbdarea și nervii să mai rostească încă o dată cuvintele ce o dureau atât de tare. Un exemplu pentu generațiile ce vin din spate!

- Maestră în a-și tine lacrimile în frâu a fost și Andrea Miklos, care a venit la „mixtă” gâfâind după ratarea calificării în finala de la 400 metri. Mi-a plăcut discursul ei echilibrat, pe care plânsul din gât se încăpățâna deseori să i-l întrerupă, felul în care încerca să se motiveze pentru concursurile ce vor urma, dar și analiza realistă a propriei evoluții: „Poate am alergat slăbuț pe primii 300 de metri, dar nu pot să fiu decât mulțumită că am luat startul în această semifinală”.

- Bianca Ghelber n-a prins finala de opt la aruncarea ciocanului, dar a venit la „panou” cu dispoziția pe care nici măcar reporterii n-o aveau la îndemână. Și-a exprimat zâmbitoare satisfacția pentru locul 9, apoi a spus că e recunoscătoare pentru faptul că e sănătoasă. „Soțul și fetița m-au urmărit din tribune, mâine o să mergem la Disneyland. De ce să nu fiu mulțumită? Chiar nu sunt supărată, lucrurile bune vin când trebuie, nu când ne dorim noi”.

- Până să ajungă subiectul contestațiilor de la TAS, gimnasta Ana Maria Bărbosu, 18 ani, a avut o remarcă ce m-a lăsat mască după finala pe echipe, când un coleg din presă a întrebat-o despre rezultatele din trecut ale gimnasticii românești: „Trebuie răbdare, nu-i atât de ușor să reconstruiești un sport într-o țară”, a răspuns ea, cu o maturitate și o dezinvoltură remarcabilă.

- Alina Rotaru-Kottmann și al ei zâmbet molipsitor i-au întâmpinat pe jurnaliști atât după calificări, cât și după finala de la săritura în lungime. Alina e un sportiv cu o energie aparte și, chiar dacă n-a atins rezultatul pe care-l spera în finala pentru care a tras patru ani, a fost numai zâmbete la întâlnirea cu presa. A râs, a folosit diminutive - numind suprafața pistei drept o „gumiță” - și a concluzionat cu atât de multă naturalețe: „Se pare că azi nu a fost să fie”.

- Extenuată după o sesiune de calificări întinsă pe jumătate de zi și încheiată pe locul 21 din 24, grațioasa Annaliese Drăgan a venit într-o dispoziție impecabilă la zona mixtă. Binedispusă, mi-a explicat care-i treaba cu exercițiile de la gimnastică ritmică și care-i favoritul ei, schițând câte un zâmbet larg la finalul fiecărei propoziții. Se simțea bucuria pură de a fi acolo, chiar dacă nu s-a calificat în finală.

- Și băieții plâng câteodată, nu-i așa? Judoka Alex Creț a fost enervant de aproape de calificarea în „sferturi” la limita categoriei 90 kg, dar a pierdut în ultimele secunde, prin ippon, în fața unui brazilian pe care-l dominase aproape tot meciul. Sportivul a fost de neconsolat la final, dar a găsit puterea să vină si să dialogheze cu jurnaliștii, în fața cărora a reluat momentele frustrante care i-au curmat calificarea mai departe. Capul sus, Alex!

- Mi-a plăcut mult și muntele de om Alin Firfirică, reprezentantul nostru în finala de la aruncarea discului, care nici n-a putut să-și ia antrenorul cu el pe Stade de France! Terminase pe 11 finala, dar era conștient că pur și simplu atât s-a putut în acea zi. Dezvoltându-și ideea: „Sunt mulțumit cu locul 11! România este alături de țări care au cei mai buni aruncători pe plan mondial, voi avea acest moment mult timp în mintea mea”. Off-the-record, ne-a spus de ce antrenoul său n-a avut dreptul să intre în stadion, dar și de ce lituanienii excelează în această probă.

- „Acoperind” sporturile lor, ar fi nedrept să nu le menționez și pe Mădă Amăistroaie și Ebru Bolat, deși interacțiunile cu ele n-au fost posibile. Fetele au avut rezultate de-a dreptul încurajatoare și au dus la îndeplinirie obiectivele cu care veniseră la Paris: să popularizeze în țară tirul cu arcul, respectiv yachtingul. Le-a ieșit din plin, iar românii au putut să cunoscă două sportive extrem de ambițioase și două personalități spontane: „Mi-am putut arăta viteza și potențialul, dar rămân cu un gust amar”, a spus cu exigență Ebru, prima navigatoare care a reprezentat țara noastră la Jocurile Olimpice. În timp ce arcașa care a adus cea mai bună clasare all-time a României a luat doar părțile pozitive ale participării la Paris: „N-am pierdut nimic, real vorbind. Sper că am popularizat puțin acest sport”.

Siempre Rafa!

PS: Mi-am început aventura de la Paris cu un editorial dedicat lui Rafael Nadal după festivitatea de deschidere, așa că o să respect până la final ciclicitatea.

Tot în registrul ăsta, mă bucur să fi putut constata de la fața locului că legendele despre omul Nadal sunt total autentice. La o oră după eliminarea din dublul cu Alcaraz - marele obiectiv al anului, poate ultimul meci la profesioniști, ultimul pe Chatrier? - Rafa s-a prezentat rațional si binedispus la „mixtă”, unde a abordat minute în șir, cu o răbdare palpabilă, nedisimulată, interminabilele întrebări despre retragere, accidentări etc.

A vorbit mai întâi cu deținătorul de drepturi, apoi a răspuns întrebărilor venite în engleză și și-a încheiat „turul” în fața jurnaliștilor spanioli. Zero expresii faciale care să indice indignare, superioritate sau nervozitate.

Iar la final, când i-am solicitat o poză - după ce tot Satul Olimpic o făcuse probabil deja - a acceptat fără pic de ezitare, atingându-mi amical umărul la plecare. O personalitate fără egal, care va lăsa întreg sportul mai sărac.