Pornind de la evenimentul controversat remarcat și de colegul Daniel Grigore săptămâna trecută, Gazeta a stat de vorbă cu Andreas Hniatiuc, 44 ani, unul dintre cei mai apreciați psihologi sportivi din țară, care analizează cazul Camelia Voinea - Sabrina Voinea, vorbește despre supraimplicarea părinților în activitatea sportivă a copiilor, dar și despre cum sunt influențați emoțional sportivii de opinia publică în era internetului.
Camelia Voinea și-a retras fiica din gimnastică, pentru ca mai apoi să revină asupra deciziei. Întrebată dacă ia în calcul să-și ducă fiica la psiholog, a răspuns „cel mai bun psiholog ea consideră că sunt eu”.
Într-un video de la salonul oficial la sosirea delegației se observă cum, înainte să ia cuvântul, Sabrina își trage de mânecă mama, iar pe buzele sportivei se citește limpede: „Și ce spun?”. La final, caută confirmarea mamei: „A fost bine?”. E clar că aparițiile publice ale celor două nu sunt din sfera normalității. Andreas Hniatiuc susține că, deși cazul de față e unul special, Camelia Voinea fiind antrenoare, există un trend privind implicarea exagerată a părinților în sport.
Andreas Hniatiuc: „Părinții nu le pot face pe toate”
- Salut, Andreas, cum ai interpreta evenimentele de după revenirea gimnastelor de la Jocurile Olimpice?
- Relația pe care o are părintele și, totodată, antrenoarea Camelia Voinea cu fiica și modul în care înțelege să interpreteze rolul unui psiholog în staff-ul unei sportive de mare performanță e cumva în acord cu ce întâlnim în ultima vreme în sportul românesc, anume că antrenorul, respectiv părintele - în cazul de față, dorește să integreze tot ceea ce înseamnă elementele de specialitate în pregătirea unui sportiv.
- Deci e ceva recurent.
- Am întâlnit de foarte multe ori genul acesta de abordare, în care antrenorul își dorește să obțină controlul total asupra sportivului, mai ales în sporturile individuale. Își dorește să limiteze cât mai mult implicarea altor factori de influență în viața sportivului, considerând că le poate face el pe toate.
- Și ce face părintele, mai exact?
-Genul acesta de specialist, genul acesta de persoană este un fel de factotum în viața sportivului. În lumea sportului evoluat e foarte rar întâlnită practica și vorbim despre un moment în care sportul a ajuns la un nivel atât de înalt încât este practic o industrie. Dacă vă imaginați că o sportivă precum Simone Biles se antrenează cu tatăl ei, iar tatăl ei - sau mama, sau oricare altă rudă - este totodată și antrenor, și medic, și psiholog, și preparator fizic, și mentor sau mai știu eu ce altă specializare mai implică evoluția acesteia în gimnastica mondială, cred că vă înșelați.
Sabrina Maneca-Voinea alături de Camelia Voinea, mama și antrenoarea ei // foto: Imago Images
- Unii ar spune că implicarea părinților la David Popovici a fost definitorie.
- Faptul că mulți părinți se raportează azi la situația lui David Popovici, unde tatăl său este și manager, la fel cum putem face referire și la Simona Halep, care a fost multă vreme manageriată de tatăl său, nu înseamnă mare lucru, pentru că vorbim despre excepții, de cazuri fericite. Dacă am sta să ne raportăm la câți părinți se implică în viața unui sportiv de performanță fără a avea succes, cred că raportul este nefavorabil. Dacă acești doi sportivi mari, cu performanțe extraordinare la nivel internațional, au reușit sub influența părinților, nu înseamnă automat că este un model de succes. Inclusiv David Popovici are un specialist pe partea de pregătire mentală.
„Psihologul sportiv are un rol foarte bine definit sau, cel puțin, ar trebui să aibă. În niciun caz nu vine să pericliteze sau să saboteze munca celorlalți specialiști din echipă”
- Andreas Hniatiuc, psiholog sportiv
„Unde ar fi ajuns Sabrina cu o echipă în spate?”
- Care ar fi motivele pentru care părintele intervine atât de mult?
- Inițial din lipsă de susținere financiară, din lipsă de informație sau relații cu specialiști din lumea sportului, aceștia apelează la un astfel de statut, în care încearcă să rezolve absolut tot ce înseamnă nevoie sportivului. Chiar și așa, astfel de situații sunt tot mai puțin întâlnite. Faptul că doamna Voinea, care este și antrenor și părinte, consideră că e cel mai bun psiholog, e un lucru admirabil. Probabil că se ocupă de acest aspect în mod activ. Dar ne putem pune totuși întrebarea: „Unde ar fi ajuns Sabrina Voinea dacă în spatele ei ar fi existat o echipă, un staff multidisciplinar?”
- Deci crezi că în cazul de față se putea face mai mult?
- N-aș spune că e o abordare greșită neapărat la Cameliei Voinea, ci mai degrabă că poate funcționa până la un anumit nivel, când vorbim de Jocurile Olimpice, poate fi vorba de o doză de insuficiență. La un moment dat, antrenorul se va lovi de două obstacole: limitarea bagajului de informații pe o anumită nișă, așa cum este pregătirea mentală, plus obstacolul legat de eficientizarea resurselor de timp și energie, dacă antrenorul e obligat să acopere această paletă multidisciplinară, pe care sportivii de mare performanță ar trebui să o aibă în spate atunci când își propun într-adevăr să cucerească cele mai de preț titluri și medalii.
- Care ar trebui să fie atitudinea și gradul de implicare ale unui părinte în dezvoltarea sportivă a copilului?
- Acum depinde despre ce etapă de vârstă discutăm, depinde și despre ce sport. Dacă ne îndreptăm către cazul de față, al Sabrinei Voinea, trebuie să avem în vedere că gimnastica este, pe de o parte, sport individual, dar și un sport, la fel ca patinajul, când performanța se atinge la vârste foarte fragede, când sportivul este într-o perioadă de dezvoltare psiho-emoțională, dependent de anumiți factori, de stabilitatea relației cu părintele, stabilitatea mediului în care se dezvoltă. E cumva de înțeles că mama sportivei are un rol securizant în viața ei. N-aș face caz din acest aspect, ci mai degrabă aș recomanda deschiderea orizontului către implicarea unor specialiști în staff, care să contribuie la dezvoltarea acesteia.
„Românii asociază psihologul cu o criză, apelează la el doar în momente de cumpănă”
- Cât de important e psihologul?
- Depinde foarte mult de individ, de experiența pe care o are psihologul, ține de nivelul de competență. Să nu se înțeleagă că dacă un sportiv apelează la un psiholog reprezintă vreo garanție privind marea performanță. Recomand apelarea la specialiști din domeniul psihologiei, nu pentru că acesta ar fi rolul meu, ci pentru că sunt de părere că dacă ne raportăm la sportul de afară, dacă tot am luat ca modele ceea ce înseamnă digitalizare, metodologie, vitaminizare, pregătire fizică, regăsim și acolo prezența unui psiholog în staff.
- Care ar trebui să fie abordarea unui psiholog bun?
- Psihologul trebuie să fie prezent în viața unui sportiv, să fie familiarizat cu el de la cele mai fragede vârste, tocmai pentru a nu fi perceput ca fiind un intrus la un moment dat, pentru a nu fi asimilat sau asociat cu anumite momente de criză sau instabilitate sportivă, așa cum se întâmplă în România, de exemplu.
- În sensul că se simt stigmatizați dacă apelează la așa ceva?
- De cele mai multe ori, în România, sportivii, cluburile sau antrenorii apelează la un psiholog atunci când sunt momente de cumpănă, asociază rolul unui psiholog la nivel de intervenție, atunci când rezultatele întârzie să apară. Este, din punctul meu de vedere, total ineficient, pentru că psihologul ar trebui să fie implicat în construcția proiectului. Iar o construcție făcută în mod sănătos începe de la bază. Nu garantează nimeni obținerea celor mai importante titluri, mai ales cum li se cere sportivilor de la Jocurile Olimpice, dar este un plus care poate contribui în mod decisiv.
„Gradul de toleranță la frustrare variază de la un sportiv la altul”
- Ca să rămânem în sfera gimnasticii, interesantă mi s-a părut și reacția Anei-Maria Bărbosu, care în urma evenimentelor de la JO a spus că-și va închide conturile de social media. Cât de mult influențează astăzi internetul un sportiv de performanță?
- Știu că într-un interviu, la un moment dat, chiar David Popovici spunea că sunt momente când încearcă să stea departe de tehnologie și de tot ce înseamnă social media. Referitor la cât de eficient sau nu este sau ce ne spune acest lucru despre un sportiv, aș menționa câteva aspecte. Gradul de toleranță la frustrare variază în funcție de foarte mulți factori psiho-individuali. E greu de trasat o linie care să delimiteze ceea ce e bine de ceea ce nu e, ce e normal sau nu e normal.
- Și totuși, cât de important e - dacă e - internetul în viața unui sportiv astăzi?
- Eu aș privi mai degrabă lucrurile sub aspectul eficienței: în sensul că dacă sportivul se regăsește într-o decizie care să implice renunțarea la tot ceea ce înseamnă accesul la social media și acest demers îl ajută să-și atingă obiectivele, nu văd absolut niciun fel de problemă. Dacă vrei să faci sport de performanță, confruntarea cu propriile limite, din punct de vedere emoțional, este inevitabilă.
- Prin urmare, tot trebuie să înfrunți presiunea socială.
- Confruntarea cu presiunea publică, socială, da. Sportul de performanță înseamnă expunerea în fața celorlalți. Cu bune, cu rele, cu reușite și eșecuri. Iar asta înseamnă asumarea unor demersuri care sunt absolut firești în sportul de performanță. Social media, în momentul de față, are un rol activ în dezvoltarea sportului.
„Sportul înseamnă și confruntarea cu eșecul. Dar nu e nimeni obligat să trăiască pe social media”
- Așa...
- E un fel de presă sportivă, în cazul de față. Iar a fi prezent pe paginile de social media ca subiect de discuție înseamnă că deja ai intrat în zona sportului de elite, deci nu văd niciun fel de problemă din punctul ăsta de vedere. A fi criticat în social media iar nu este o problemă, pentru că sportul înseamnă și confruntarea cu eșecul, confruntarea cu propriile limite, nimeni nu atinge succesul din prima încercare. Deci dacă privim acest aspect strict ca pe o bornă a performanței personale, n-ar trebui să ne sperie sau n-ar trebui să-i sperie pe sportivi faptul că în social media sunt criticați sau le sunt expuse nereușitele.
- Dar o pauză poate ajuta?
- Nici pauza, nici decuplarea nu sunt probleme în sine. O pauză poate fi un moment de respiro pe care sportivul dorește să-l ia pentru a se reîncărca. Aș mai menționa faptul că între a-ți deconecta conturile de pe social media și a nu le accesa este o mare diferență. Practic, diferența constă în faptul că atunci când te deconectezi sau îți închizi conturile, este un demers la care apelezi pentru că simți că nu poți să faci față tentației de a vedea ceea ce se întâmplă. Un sportiv e curios să descopere ce se întâmplă acolo, ce vorbește lumea despre el, care este abordarea publică referitoare la performanțe sau lipsa lor. Iar asta poate dăuna emoțional. Pe de altă parte, a nu accesa social media reprezintă, din punctul meu de vedere, un element de voință care e absolut firesc în viața unui sportiv.
- Dar nu e important în materie de notorietate?
- Niciun sportiv, practic, nu este obligat să trăiască pe social media. Marii sportivi au în echipa lor oameni specializați în ceea ce înseamnă dezvoltarea și expunerea imaginii. Nu stau ei să selecteze ceea ce expun sau să se confrunte cu întrebări pe social media, au oameni care fac asta pentru ei. Decizia de a nu accesa propriile pagini sau de a nu verifica lumea virtuală e de admirat. Pentru că ține de voință, plus că acest lucru este un drept propriu pe care nu îl poate atinge nimeni și nu îl poate critica nimeni.
Andreas Hniatiuc are o experiență de peste 20 de ani în psihologia sportivă, activând la nivel de Liga 1 pentru Sportul Studențesc, FC Național, Academia de Fotbal „Gheorghe Hagi” și Dinamo. Totodată, acesta a mai activat și în alte sporturi, precum handbal, înot sau volei.
{{text}}