Ioan Crâsnic face parte din lungul șir al anonimilor olimpismului românesc, oamenii din spatele reflectoarelor, cei care, de multe ori neștiuți sau uitați, pregătesc campionii. Are un record greu de egalat, a participat la 8 Olimpiade pentru România și la încă una pentru Maroc, în perioada 1960-1996, toate în calitate de antrenor al loturilor de lupte libere și greco-romane.
La 95 de ani (va împlini pe 10 noiembrie 96), Ioan Crâsnic are mintea ageră și amintirile aproape intacte. Merge ajutându-se din când în când de un baston, dar privirea îi este vioaie și citește fără ochelari. Iar mâinile sale mari și antebrațele încă vânjoase sunt o mărturie a campionului care a fost odată. Spune și el râzând "să mă fi văzut când luptam!".
Nu aude deloc cu urechea stângă, din cauza unei întâmplări din copilărie. Povestește că "pe când eram mai mic, la școală, un profesor mi-a zis să cânt. Eu i-am spus că nu am voce, el s-a enervat, mi-a dat o palmă peste ureche și mi-a spart timpanul"
E stabilit de mulți ani în București, unde trăiește alătuiri de soția sa, Veronica, cei doi fiind căsătoriți din 1971. Au doi copii și mii de amintiri pe care le țin în ordine. Multe dintre reperele activității sportive ale maestrului Crâsnic umplu pereții apartamentului, altele sunt strânse frumos, ordonat, cu un scris caligrafic, într-un caiet special, plin cu rezultatele deceniilor dedicate sportului.
Ioan Crâsnic: „Nu m-au lăsat la Olimpiadele din'52 și '56, fiindcă familia mea făcea politică împotriva regimului"
Ioan Crâsnic, originar din Caraș Severin, a început să facă lupte la Timișoara, unde a fost crescut de o mătușă.
În 1949 cucerea primul său titlu de campion național, după care a ținut-o așa încă vreo trei ani. În '52, la un concurs internațional al țărilor din fostul bloc comunist, un fel de trial de dinaintea Olimpiadei de la Helsinki, a reușit să ajungă în finală, unde l-a învins pe ungurul Iosif Gal, campionul mondial en-titre.
Singura imagine rămasă din lupta cu Iosif GalNu a ajuns însă la Olimpiadă, "din cauză politicii unora dintre rudele mele, care erau împotriva regimului de atunci. Eu nu făceam politică, doar sport. Dar așa era atunci, iar în locul meu a fost trimis un alt sportiv. La fel s-a întâmplat și la următoarea Olimpiadă, la Melbourne, în 1956, când tot în locul meu a mers Francisc Horvath, care a ieșit pe locul 3.
Era prima medalie a luptelor greco-romane românești la Jocurile Olimpice. Iar eu, înainte să plece la Olimpiadă, mă antrenam cu Horvath și îl băteam mereu, măturam salteaua cu el". Crâsnic ar fi putut fi el primul campion olimipic al României la lupte greco-romane, dar i-a fost refuzată această șansă. S-a revanșat însă din plin ca antrenor.
Tot în '52 s-a ales cu o ruptură de menisc. Își amintește că "pe vremea aceea, în România, un singur doctor făcea operațiile astea. Medicul Doboșiu, care lucra și la clubul Steaua. M-a operat la piciorul stâng și după câteva luni, în care m-am antrenat bine, în septembrie, am câștigat iar titlul național".
A ajuns prima dată la Olimpiadă abia la ediția Roma 1960, în calitate de antrenor. Acolo unde România deschidea drumul medaliilor de aur la lupte greco-romane, prin Dumitru Pârvulescu (52 de kg). Tot atunci, Ion Cernea lua argint, iar Ion Țăranu bronz. Un prim mare succes pentru delegația "tricoloră", dar și pentru antrenorul Ioan Crâsnic.
Întoarce cu grijă foile caietului cu rezultate și rememorează: "După Roma, ministrul sportului a venit să mă întrebe de ce nu avem rezultate și la lupte libere. I-am spus că nu se fac «libere» în România. Nu-i venea să creadă. Mi-a zis să facem ceva și am adus un antrenor foarte bun din Japonia, Sheru Kasamara, alături de care am muncit câțiva ani să punem bazele luptelor libere și la noi".
După Tokyo '64 și Ciudad de Mexico'68, ediții fără medalii de aur, dar cu mai mulți sportivi clasați pe podium, precum Părvulescu, Cernea, Bularcă, Baciu, S. Popescu sau Martinescu, a urmat o nouă ediție cu rezultate mari, Munchen 1972. Între timp, în 1965, Ioan Crâsnic iși lua la Manchester și licența de arbitru internațional de lupte libere.
Berceanu, Martinescu și amintiri cu atacul terorist de la Munchen
La ediția muncheneză, luptele greco-romane românești înregistrau un mare succes. Pentru prima dată, doi sportivi, Gheorghe Berceanu (48 kg) și Nicolae Martinescu (100 de kg) reușeau să obțină aurul. Plus alte două medalii de bronz prin Victor Dolipschi și Vasile Iorga.
Ioan Crâsnic era deja și arbitru internațional de lupte libere și nu a uitat zilele de groază de la atacul palestinienilor împotriva delegației Israelului, chiar în Satul Olimpic.
Poveștește că "eu eram și arbitru, dar și antrenor al lotului. Seara stăteam însă într-o locație separată de cea a sportivilor, împreună cu alți arbitri, printre care și israelianul Yossef Gutfreund. El statea într-o altă cameră, dar se tot plângea că sunt mulți arabi prin zonă.
Zicea că îi este frică și s-a dus să stea cu lotul israelienilor. Noi i-am spus să rămână cu noi, dar nu a vrut. Și a venit acel atac, iar în urma schimburilor de focuri de acolo și de la aeroport, când teroriștii au vrut să fugă cu un avion, și-a pierdut și el viața, alături de alți sportivi luați ostatici. Dacă ne asculta, Gutfreund n-ar fi pățit nimic".
A lipsit numai la Seul, din cauza unei operații de litiază biliară
La ediția Montreal 1976 lotul de lupte greco-romane n-a mai ajuns pe prima treaptă olimpică. Gheorghe Berceanu a luat doar argint, la fel ca Nicu Cingă sau Ștefan Rusu.
La următoarea Olimpiadă, Moscova '80, ultimul avea însă să cucerească al 4-lea titlu din istorie pentru România, din staff-ul tehnic făcând parte același Ioan Crâsnic. Care își amintește că "stăteam la margine și tot îi strigam lui Ștefan Rusu să mai facă un supleu. Lupta cu un polonez, Sopron, care a ajuns mai târziu președintele federației lor. Și i-a făcut Ștefan atâtea procedee până l-a făcut praf".
La Los Angeles 1984, antrenorul Ioan Crâsnic a mai adus acasă încă doi campioni olimpici, pe Ion Draica (100 kg) și pe Vasile Andrei (plus 100 kg). Iar Ștefan Rusu a prins bronzul.
La Seul, în 1988 n-a mai ajuns. Suferise o operație din cauza unei litiaze biliare, iar antrenor a fost un fost elev al său, Nicolae Pavel.
Crâșnic a revenit însă ca antrenor al lotului de lupte al României la ediția olimpică Barcelona '92, unde "tricolorii" au cucerit doar un bronz, la greco-romane, prin Ioan Grigoraș (+130 kg).
Solicitat și premiat de marocani
În 1995, la 66 de ani, Ioan Crâșnic s-a pensionat. Dar nu putea sta departe de lupte. Prin intermediul federației de lupte de la noi, a fost solicitat să conducă staff-ul tehnic al marocanilor, care voiau să dezvolte luptele greco-romane și libere. A avut întâlniri cu regele Hassan al 2-lea, a pregătit sportivii africani.
Și chiar dacă aceștia nu au reușit decât câteva clasări pe locurile 7 sau 8, la Atlanta '96, munca sa a fost apreciată. Avea un salariu de 1.800 de dolari, iar pentru rezultatele de la Olimpiada americană a primit o primă de 20.000 de dolari. "A fost cea mai mare primă pe care am luat-o ca antrenor, fiindcă în România primeam mult mai puțin, chiar dacă am pregătit atâția campioni olimpici", a mărturisit tehnicianul nonagenar.
Practic, Ioan Crâsnic a avut în palmaresul de antrenor la lotul Românei 6 dintre cei 7 campioni olimpici ai României (de fapt, și pe Vasile Pușcașu, campion la Seul '88, l-a pregătit o vreme, dar nu și la acea Olimpiadă, de la care tehnicianul a lipsit), plus alți 8 medaliați cu argint și 16 dintre cei 17 luptători care au cucerit bronzul. Un alt record greu de egalat, mai ales acum, când luptele românești sunt într-un real declin față de anii de glorie.
Mai are un vis și spune râzând că "vreau să mai prind cel puțin o Olimpiadă. Eu mi-am propus să trăiesc cel puțin 102 ani, adică până prin 2031, când s-ar împlini 100 de ani de la moartea tatălui meu. Pe care eu, prea mic fiind, n-am apucat să-l cunosc".
„Am avut două cumpene mari în viață”
Ioan Crâsnic își mai amintește că „am fost destul de aproape de moarte în două rânduri. Prima dată eram doar un puști, mă jucam cu un prieten, Emil Rotaru. Nu știu cum de găsiserăm noi un pistol care avea și gloanțe. Ne tot jucam cu el. El a uitat că avea cartuș pe țeavă, a îndreptat pistolul spre mine zicând că mă împușcă. Se juca, dar a tras, iar glonțul mi-a trecut prin pulpa stângă. Am avut noroc, că nu mi-a atins osul.
Apoi, mulți ani mai târziu, când aveam un Renault 16, doctorul Lazar, de la lotul de lupte libere, m-a rugat să-l las să conducă el. Și în apropiere de vârful unui deal a depășit un camion. Numai că de pe contrasens venea un alt camion. Norocul nostru că a tras tare dreapta de volan, altfel praf ne făceam".
Sportul de la noi a decăzut fiindcă nu i se mai acordă atenție. În sălile de lupte se face altceva. Avem foarte puțini sportivi. Păi, înainte de Revoluție aveam 50.000 de sportivi la greco-romane și 70.000 la libere, că erau mai spectaculoase. Când eram eu sportiv, un meci dura 20 de minute. L-au redus la 15, acum e de numai 9 minute. Dar declinul e clar, fiindcă tineretului îi place mai mult distracția decât să muncească. Și nici părinții nu sunt de acord să facă un sport. Pentru că e greu și se gândesc ce câștigă din asta
- Ioan Crâsnic, fost antrenor de lupte
I-am cunoscut pe toți marii luptători ai României, i-am pregătit pe toți campionii olimpici. Dar cei mai talentați au fost Gheorghe Berceanu și Nicolae Martinescu, «Piticu» și «Martin» cel mare. Erau prieteni foarte buni, mai făceau și glume, dar când era de treabă, gata! Când spuneam că trebuie să facă ceva, aia făceau. Erau talentați, dar și munceau mult
- Ioan Crâsnic, fost antrenor lupte
{{text}}