Despre șanse și speranțe

Din când în când, prietenii, amicii sau mai nou cunoscuții mă întreabă cu cine țin la fotbal. Nu mă crede nimeni când spun că am trecut de faza asta și că nu mai am nicio favorită.

Cei mai mulți mă percep ca stelist, cum eram cu 20-25 de ani în urmă. E periculos să recunoști asta, dar adevărul e mereu mai bun.

Da, am ținut cu Steaua, cu Steaua aia care juca un fotbal peste vremea ei în anii '80. Dar începusem de mai devreme, fiind vrăjit de zborurile lui Iordache, de fachirul Marcelinho, de driblingurile și ”liberele” lui Iordănescu sau Liță. Apoi m-am îndrăgostit de viteza lui Lăcă și Balint, de deposedările lui Tudorel, de calmul ferm al lui Iovan, de fentele lui Miți, de finețea lui Belo, de oportunismul lui Piți. Asa nu inseamnă cu nu l-am iubit pe taifunul Hagi. Sau ,că nu m-au încântat Craiova Maxima sau acel Dinamo construit de Mircea Lucescu.

Dar, poate și din cauza meseriei, dar și a vârstei, cu timpul m-am șmirgheluit atât prin fotbalul ăsta al nostru și chiar nu mai țin cu nimeni. Așa că îmi plac doar echipele care joacă spectaculos, ofensiv și jucătorii care știu cu ”varza”. La noi, tot mai puțini.

Însă asta nu înseamnă că nu mai sunt pasiunat de fotbal. Asta nu se poate șterge. Îmi place chiar și cel de la noi, deși mai are încă meciuri la care mi-e teamă să nu adorm și să uit să mai termin cronica.

Acum îmi place Dinamo (n-am crezut să mai spun asta vreodată). Am mai zis-o după egalul de la Sepsi și o repet, chiar dacă pare o tâmpenie să lauzi o echipă în care fundașii, pe lângă multele gafe fotbalistice, au o inconștiență incredibilă și continuă să intre la limita fracturilor. Precum Sivis la Oshima și Homawoo la Ivan, în meciul câștigat cu liderul din Bănie. Nu l-am uitat sau iertat pe Homawoo nici pentru ce i-a făcut sezonul trecut lui Luca Mihai!

Dar chiar și așa, aflați pe fundul prăpastiei în ultimii ani, "câinii" și-au regăsit cumva spiritul. De la mijloc în sus, joacă cu un curaj kamikaze care compensează chiar și debilitatea defensivilor. Băieții lui Kopici chiar par să nu le fie teamă de nimeni și de nimic. O nouă gașcă nebună.

Așa că, în dublă inferioritate (total corectă!), acest Dinamo a reușit cumva să țină piept tornadei furibunde, dar fără strop de luciditate a oltenilor. Prea dependenți de Mitriță, care chiar ar merita încă o șansă la națională.

După 7 etape nu cred că mai e o întâmplare și renașterea lui Dinamo e un semn că fotbalul nostru se mai și regenerează, nu doar regresează. Și că în ciuda mediocrității, abramburismului și habarnismului care încă mai bântuie prin birourile și vestiarele din fotbalul nostru, mai putem să sperăm.

Îmi place și încăpățânarea la baionetă a Oțelului (chiar dacă a jucat slab la Ploiești), condus de mareșalul Dorinel de pe margine și de flash Cisotti, omul de peste tot, când general, când simplu soldat.

Îmi place și fotbalul șampanie produs de multe ori de altă gașcă nebună, cea de la U Cluj. Cu Mister Fair Sabău, atât de simpatic când își ceartă molcom jucătorii, ca unchiul pe nepotul favorit, când sparge o vază cu mingea. Și cu "babele" Chipciu și Nistor, care parcă au luat-o invers, ca în "Povestea lui Benjamin Button".

Îmi place și că CFR și FCSB, polii de forță ai campionatului, cu un plus mare pentru apetitul ofensiv în creștere al ardelenilor, sunt cu un picior în grupele europene. Fiindcă avem nevoie de încă un boost de încredere, după cel al calificării naționalei la Euro.

De Rapid nimic? Nu prea, că deocamdată echipa din Giulești este doar la nivel de "poate, poate... cine știe...". Șumudică a reușit să lege puțin liniile, dar mai e mult până departe. Dar da, sunt topit după puștii Petrila și Rareș Pop. Primul e deja aproape de certitudine, celălalt, ignorat de Rednic în ultima parte la Arad și apoi de rătăcitul Lennon, are toate ingredientele să devină una. Doar să nu-și piardă inima și să nu i se taie aripile. Dar sunt convins că Șumi știe asta. Oricum, alte două speranțe.

Și ar mai fi de aplaudat, așa, de final, chiar și îndârjirea nou-promovatelor de a se agăța de orice șansă. Chiar dacă doar episodic. E încă o savoare printre ingredientele mai vechi ale Superligii.

Deci deocamdată, cu subiectivitatea de rigoare, avem câte ceva care să ne placă, chiar dacă nu suntem fani sau ultrași. Și sper să mai apară și alte surprize, că în rest sunt încă destule cioburi în ochii fotbalului. Dar putem să sperăm.

Urmează să reintre în scenă și naționala. Din Divizia C (pare de necrezut, nu?!) a Ligii Națiunilor. Cu eternul Mircea Lucescu, maestrul care vine cu ambiția de a repara mari nedreptăți, dar și frustrări. Sper să ne placă... să avem iar speranțe, iar emoții...