FCSB s-a calificat, dar se spune ba că meciul a fost modest, ba că adversarul a fost din „linia a doua”, ba că dacă nu era faza genială a lui Olaru, victoria n-ar fi venit. Pete în soare vor fi întotdeauna, important e să vedem soarele și să ne bucurăm de el.
În mod cert, nu e o calificare de răsunet, cum au fost cele cu Valencia sau cu Ajax, ca să ne referim doar la ultima perioadă, asta în măsura în care un interval de două decenii se poate încadra în expresia „ultima perioadă”.
E o calificare utilă, al cărei principal merit este că a venit și al cărei principal rol este că readuce fotbalul românesc de club la un nivel competițional de unde acesta dispăruse.
Argumente, contraargumente
Dar parcă în ceasurile care au trecut de la ultimul fluier al lui Felix Zwayer se aude mai mult scârțâitul contestării decât ecoul bucuriei. Că prima repriză a roș-albaștrilor a fost subțirică. Dar din fericire a doua a fost mai bună. Că succesul a venit în urma unei actiuni individuale.
Dar fotbalul presupune uneori și sclipirea individului, nu doar ansamblul, grupul, noțiuni care ni se tot bagă pe gât. Că FCSB a stat sezonul trecut doar în Coman și Olaru, acum stă doar în Olaru și dacă pleacă și acesta, în urma sa rămâne doar o echipă de pluton.
Asta poate că așa e, dar până să plece, Olaru și-a pus apăsat semnătura pe această calificare necesară ca aerul. Că LASK nu e vreun mare nume al fotbalului european.
Păi dacă ei au ieșit din urnă? Ce trebuia FCSB să facă? Să ceară alt adversar? Poate Ajax sau Anderlecht, numele cele mai sonore ale acestui play-off pentru Europa League.
Istoria cârcotelii
Așa cum am strâmbat din nas acum și am găsit pete în soare, le-am mai găsit și în alte dăți. Când ne-am calificat fără înfrângere la Euro 2024, am spus că două dintre adversare, Israel și Belarus, n-au putut evolua în țările lor.
Apoi, la turneul final, când am bătut Ucraina s-a zis că e o echipă dintr-o țară măcinată de război, că jucătorilor nu le stă mintea la fotbal. Uite că le mai și stă, pentru că Dovbyk tocmai a ajuns la AS Roma! Plus că pe tot parcursul campaniei s-a cântat în cor aria norocului. Ca un vădit reproș, nu ca o melodie veselă, săltăreață, așa cum ar fi trebuit să sune.
Unora le pute totul
În aceste momente, esteții își aduc aminte că patronul se bagă la echipă, că e misogin și necioplit, că antrenorii n-au atâta autoritate cât ar trebui să aibă, că meciul a fost transmis de România TV într-o ușoară cheie patriotică (însă nicidecum într-un kitsch, comentariul lui Marian Olaianos și Robert Șișcă meritând chiar laude).
Dacă îl lua Pro TV-ul și-l punea pe Voyo, cârtitorii s-ar fi bucurat probabil, îmbujorați de ideea globalistă că nimic pe lumea asta nu trebuie să fie gratis, deși nici România TV nu înseamnă gratuitate, de vreme ce trebuie să plătești un abonament la cablu.
Nevindecabilii
Dar asta e lumea în care trăim, o lume care a uitat să se bucure, o lume pe care succesul n-o mai entuziasmează, ci o pune metafizic pe gânduri. O lume fundamental rea, căreia fotbalul nu-i mai aduce bucurii, ci dileme sau contestări.
Șansele acestei lumi de a se îndrepta sunt puține, un fir de iarbă abia ivit poate că e toxic, o pâine caldă are E-uri, cei care beau o bere sunt alcoolici, iar cei care caută cu privirea ochii frumoși ai unei fete sunt invariabil hărțuitori. Urâtă categorie umană! Niște inși corecți politic până în vârful unghiilor, dar totodată niște triști nevindecabili.
{{text}}