Laurențiu Popescu – pedagogia unei convocări

Sunt epocale imaginile cu portarul oltenilor aflând în direct de la Mircea Lucescu, la telefon, că trebuie să se prezinte la lot.

Sâmbătă seara meciul cu Rapid se terminase de câteva minute, 1-1,ceea ce pentru alb-albaștrii parcă era mai degrabă rău decât bine, pentru că dominaseră mai mult, practic rataseră o victorie importantă. În asemenea cazuri duci cu tine către vestiar și o anumită cantitate de regrete, greu te scoate ceva din starea de neîmplinire.

Mesagerul Constantinovici

La intrarea pe tunel (modern, poziționat central, perfect luminat, dar parcă rămâne nostalgia legendarului tunel de pe Central, lung, întunecat și care răsărea la lumină direct la fanionul de la corner) portarul în galben e interpelat de un tip zvelt, ușor încărunțit, îmbrăcat în tricou alb. E Florin Constantinovici, secundul echipei naționale.

Cei doi se opresc, „Costică” scoate telefonul, butonează și i-l pune la ureche lui Laurențiu.

Un interlocutor neașteptat

Portarul face ochii mari, mai ales că se adunaseră și reporterii să filmeze momentul. Ei știau deja că Horațiu Moldovan boicotase convocarea (de neînțeles, e un subiect care merită un editorial separat). Se pare că interlocutorul portarului oltean era chiar Mircea Lucescu.

Ulterior, Laurențiu a povestit că întâi selecționerul l-a întrebat câte ceva despre meciul cu Rapid, tocmai terminat, apoi i-a transmis că-l așteaptă la echipa națională.

Expresia portarului se lumina cu fiecare clipă. Probabil că acesta a fost telefonul cel mai important pe care l-a primit în viața lui. De fapt, nici măcar nu l-a primit, i-a fost pasat, pus la ureche.

Fabricant de ipostaze memorabile

E limpede că Florin Constantinovici primise misiune de la Lucescu să-l pună în legătură cu portarul craiovean. Nea Mircea a apucat și vremurile în care la școală se studia Makarenko, adică pedagogia de tip sovietic, și probabil că deceniile l-au făcut să-și dea seama cum se ajunge la coarda sensibilă a cuiva.

Întotdeauna Il Luce a știut să procedeze în astfel de situații, să-i facă pe jucători să înțeleagă cât sunt de importanți, să le „fabrice” ipostaze memorabile, pe care aceștia să nu le uite cât or trăi.

Prima victorie

Sigur, există și calea oficială, aridă, descărcată de emoție, a telegramei de convocare, sau Constantinovici, prezent în Bănie, putea transmite cuiva din club ca Popescu să se prezinte în locul cutare, la ora cutare. Minutul de realitate netrunchiată de pe tunelul arenei craiovene a făcut însă toți banii.

E una dintre primele victorii ale lui Mircea Lucescu la echipa națională, poate chiar prima, deși meciul dintâi, cel adevărat, va fi abia vineri seara.

A meritat răbdarea

Mai trebuie adăugat și că în persoana lui Laurențiu Popescu s-a găsit destinatarul ideal și binemeritat al unei astfel de proceduri. Băiatul din Filiași a știut să aștepte, ani de zile, ca o Penelopă cu pânza în poală.

I-a cărat o sută și ceva de meciuri lui Pigliacelli sacul cu mingi, apoi a plecat în împrumuturi de scurtă durată, a revenit, era al patrulea pe listă, mergea la echipa a doua.

Al doilea l-a „urcat” Eugen Neagoe, în spatele lui Arlauskis, apoi Arla a făcut un pocinog și a trebuit să plece. A intrat el, Laurențiu, în poartă și acum, la 27 de ani, e titular în fața lui Silviu Lung junior și a lui David Lazar, adică în fața a două biografii importante. Asta până la telefonul lui Costică și vocea lui Mircea Lucescu, pe care când o auzi, trebuie să-ți ții respirația.