România a jucat prost, la fel de prost precum câmpul de bătălie pus la dispoziție de Ministerul Apărării, dar rezultatul este bun și asta e tot ce contează în fotbalul care nu e patinaj sau gimnastică, ambele “artistice”.
Poți să joci bine, să-ți creezi o mulțime de ocazii și să nu câștigi, sau poți fi lamentabil vreo 80 de minute, dar să smulgi victoria și atunci lași deoparte impresia artistică și te bucuri doar de clasament.
E discutabilă această opțiune a lui Lucescu de a începe cu aceiași 10 titulari din câmp(ul de cartofi cu care se alimentează popota). N-am mai văzut două meciuri în patru zile ale naționalei în care, printre titulari, să difere doar portarul, de pe vremea primului mandat la națională de acum o eternitate al venerabilului selecționer.
După cum a arătat jocul, n-a fost cea mai inspirată decizie a lui Lucescu.
În minutul 4, când Mihăilă marca după o pasă dată de un Stanciu în versiune AI, încercam să anticipăm doar câte vom băga în desaga “clujeanului” Gertmonas. A urmat însă o primă repriză jalnică a României care deja te ducea cu gândul la dezastrul trăit cu Lituania în 2008, la Cluj, la acel 0-3 din cartea neagră a istoriei naționalei.
Victoria rezerviștilor
Meciul a fost mai ales despre rezerve. Rezervele României pe care trebuie să le lăudăm fără rezerve. Ianis Hagi a ajuns să joace în 2024 mai mult la națională decât la club. Un paradox care atrage critici pentru selecționer, dar cărora Hagi le răspunde cu momente decisive așa cum a făcut și cu Slovacia, Israel sau Columbia.
Penalty-ul pe care el îl scoate are posibile interpretări în ambele sensuri, așa cum a fost și la cel de la EURO, dar arătarea punctului cu var, după analiza VAR, mi se pare adevărul mai adevărat în această fază.
Și apoi, momentul Mitriță, cu golul său care a adus calmul și exuberanța în același timp în Ghencea și care ne-a amintit de arta lui Lucescu de a reda fotbalului mare firi capricioase ale unor mari talente.
Edi Iordănescu nu a putut trece nici doi ani mai târziu peste un moment de criză, dar înțeleptul Lucescu a venit cu acest concept superb, reconcilierea. Îmbrățișarea dintre Mitriță și cel care i-a întins o mână poate fi punctul de plecare și pentru un documentar, și pentru o lucrare de licență.
Cei mai buni, cei mai dezamăgitori
Cei care ne-au entuziasmat cel mai mult la Pristina ne-au dezamăgit cel mai mult în Ghencea, Man și Mihăilă. “Gemenii” Parmei, acești Mancini și Vialli ai noștri, sunt cei mai valoroși fotbaliști români, dar în seara asta au arătat că încă nu au forța pentru a lega prestații solide la națională.
După triumful de la Pristina, ne așteptam la o plimbare în parc prin această grupă pentru România. Lituania ne-a arătat că nu suntem chiar atât de buni încât să ne distrăm cu adversarii din Liga C a Europei.
Putem câștiga tot, dar nu cu călcâie și devieri de primadone, ci cu dinți strânși, cu concentrare maximă și cu mult Suflet de care această generație știm că nu duce lipsă.
{{text}}