Amintiri de altădată

Dacă tot trebuie să evoc o întâmplare din istoria ziarului, lăsați-mă să povestesc despre angajarea mea la Sportul în anul de grație 1968.

• Downloadează gratuit ediția specială a Gazetei Sporturilor, aici

La începutul acestuia. N-am călcat în redacție până în ziua în care am semnat actele, nu glumesc. La sugestia lui Cristian Mantu, șeful secției fotbal, am scris două articole și i le-am băgat în cutia de scrisori de acasă. Locuia într-un bloc pe Știrbei Vodă, aproape de colțul cu Biserica Luterană. Clădire în care va sta o perioadă, la scara alăturată, Mircea Lucescu.

Surprinzător, articolele i-au plăcut lui Mantu, dar și lui Emanuel Valeriu, instalat tocmai atunci, la 43 de ani, redactor-șef. Abia mai târziu mi-am dat seama că norocul îmi surâsese. Conjunctura. Fost rugbyst la CCA și în națională, spirit libertin, pe undeva chiar aventuros, Valeriu își propusese să schimbe redacția. S-o reformeze, s-o modernizeze, în ideea de a o scoate din epoca limbajului de lemn și a lozincilor de heirup moștenite de pe vremea luptei de clasă și a colectivizării forțate.

Așa m-am încadrat și eu în noul val al redacției, alături de Vladimir Moraru, fratele meu de cruce ce „va fugi” în SUA după JO de la Los Angeles 1984, unde fusese însă invitat de un ziar american, Dumitru Graur, Horia Alexandrescu, regretatul tată al Ancăi, Mircea M. Ionescu, dramaturgul de mai târziu, Emanuel Fântâneanu, Radu Timofte, Geo Raețchi și alții. Un nou val care, cum trece timpul!, e azi aproape octogenar.

La preț era însă, la putere, vechea gardă a redacției, cu liderul ei de necontestat, Ioan Chirilă. Regele metaforei. Un tip sclipitor, enciclopedic, dar pe care l-am simțit mai puțin dispus să ofere ceva. Să transmită, să-i învețe pe cei tineri. Foarte repede însă l-am înțeles, căci talentul nu se împrumută. Îl ai ori nu-l ai, restul e vorbărie. Și mă opresc pentru că legendele trebuie venerate, nu comentate.

Am descoperit atunci o întreagă pleiadă de ziariști pe care-i citeam pe nerăsuflate și care, cu câteva excepții, m-au primit cu prietenie. Ori măcar cu îngăduință. Între ei, cu scuza de a fi uitat pe careva, Marius Popescu, Gheghe Nicolaescu, Valeriu Chiose, Constantin Macovei, Bebe Firănescu, Radu Urziceanu, Eftimie Ionescu, Călin Antonescu, Romeo Vilara, Radu Voia, Victor Bănciulescu, Jack Berariu, Petre Gațu și, cel mai pasionat, robul meseriei, Titi Naum. Nea Hristache, tatăl lui Radu de la Digi Sport. Naum era mai mult decât un gazetar, era instituția care ținea în viață, nu exagerez cu nimic, două sporturi, ciclismul și handbalul.

Vrând să schimbe, Valeriu avea însă de dus o luptă la baionetă, pe care o va și pierde în nici 2 ani. Și din pricina memorabilului editorial „Firul scurt”. Răpus de sistemul pe care îndrăznise să-l înfrunte din momentul în care visase, și în parte reușise, să scoată ziarul Sportul (fost popular) de sub comanda CNEFS. Ai cărui politruci, numiți de partidul unic, își imaginau că ziariștii de sport sunt doar niște activiști din subordinea lor, niște trepăduși. Nicidecum formatori de opinie. Clar că, pus pe liber, concediat, Valeriu a pierdut lupta. Dar a murit în picioare lăsând semne adânci ale trecerii sale pe strada Vasile Conta.

În viteză, apelez la două exemple, de pe o listă lungă, menite să vă îndemne să înțelegeți de ce era dator Valeriu să aerisească o redacție alcătuită din băieți de ispravă, dar cu lipsuri. Telegrafic: Vasile Grădinaru, redactor-șef în funcție, plecat în deplasare, transmite telefonic de la Atena:

„Astăzi, am vizitat localitatea Tombo, pe litere, t, o, m, b, e, a, u, ai notat? Acolo am văzut mormântul lui Miltiade, eroul de la Marathon, cu haș, e totul clar?...”. De la celălalt capăt al firului, Adrian Vasiliu intervine cu vocea gâtuită: „Tovarășu' Grădinaru, știți că tombeau înseamnă în franceză mormânt?!”. „În regulă”, a venit răspunsul, „scrie cum îți dictez că eu sunt aici, nu dumneata, iar discuții vom face la București!”.

Și a doua poveste: noaptea, tipografia ziarului, la Universul, pe Brezoianu. Sună la telefon Ilie Goga de la Agerpres că americanul Bob Gutowski a sărit 4,78 metri la prăjină, record mondial. E chemat la telefon Toma Răbșan, responsabil de număr la ziar, ascultă atent și întreabă: „Ilie, dar sovieticul Ozolin ce record are?!”. Goga e prompt: „4,30 metri”. „Aha”, zice Răbșan, „deci așa, atunci îi punem 4,42 lui Gutowski că-i ajunge!”. Vă vine să credeți că așa ceva s-a petrecut în realitate?!

V-aș putea reține mult și bine cu asemenea snoave culese din folclorul și legenda unui ziar în vârstă de 100 de ani. Multe adevărate, unele „completate”, dar datorate unor oameni de la care am învățat atâta gazetărie câtă știu. Gazetărie în sine, dar și respect față de ea. Că nu mai e necesară ca odinioară constituie un alt adevăr. Aș zice că trist, deși poate greșesc.