Cronica sentimentală a unui vis

La început, în copilărie și adolescență, erau patru pagini în format mic – mult mai târziu am aflat că se numește offset – sub titlul simplu Sportul.

• Downloadează gratuit ediția specială a Gazetei Sporturilor, aici

Foile deseori cu cerneala ușor întrepătrunsă, pe care le smulgeam din mâna tatei atunci când se întorcea de la serviciu. Voiam să citesc eu prima, iar el, cu generozitate, acceptase la un moment dat să cedeze întâietatea, să-și amâne propriul tabiet.

Așa era atunci, ca să ai Sportul, trebuia să faci abonament și la unul dintre ziarele oficiale, România liberă sau Scânteia. Tata avea la al doilea, dar nu-mi amintesc să-l fi văzut citind acolo altceva decât tot rubrica de sport.

Așa era atunci, da, final de ani 1970, apoi anii 1980, cu doar două ore de program TV, cărți dacă aveai deja o bibliotecă bogată, ieșitul la joacă alături de prieteni. Și sport. Și Sportul.

Varianta umană a Google-ului

Textele care începeau pe prima pagină și continuau, se încheiau la interior poate doar cu câteva rânduri. Citeam tot și țineam minte. Puteam să spun în orice moment nu recordul mondial al oricărei probe de atletism, ci cea mai bună performanță a anului. Destui eram varianta umană a Google-ului de azi.

Sportul era refugiul pentru mulți, copii, adolescenți, tineri și maturi. Și Sportul, chiar dacă uneori, spre finalul erei comuniste tot mai des, începea cu o cuvântare sau raportul vreunei plenare.

Apoi, după 1989, lucrurile s-au schimbat. Sportul a redevenit Gazeta Sporturilor, rămânând, de fapt, același, reperul. În 1993 am ajuns acolo, venind de la un ziar general, Azi, unde petrecusem 9 luni într-un mediu vizibil modernizat: se lucra deja pe calculatoare, exista o legătură prin modem cu acces la ziare din SUA, Washington Post, Boston Globe, New York Times, iar articolele se puteau printa.

Premiul era să-l vezi pe Ioan Chirilă

La Gazetă însă, într-un început de noiembrie, am intrat în sanctuar. Și într-un vis împlinit. Alături de Cătălin Tolontan – eram cei mai tineri. Acolo ritmul era altul, parcă lumea mai avea încă timp să respire adânc înainte de a scrie prima literă. La mașina de scris, desigur. Trecând pe culoare, se auzeau din spatele ușilor tastele lovite sincopat. Iar eu eram copleșită de privilegiul de a pune chipuri în spatele semnăturilor pe care le știam de atâta vreme.

Am nimerit în birou cu Mihai Trancă, Ioan Novac, Tiberiu Stama și Ionel Pană. Am fost primită bine și am învățat lucruri practice, de bază, pe care articolele din Boston Globe sau Miami Herald nu mi le puteau preda. Am primit sfaturi fără ceartă.

Am fost singură în prima deplasare să fac un material despre pârtia de bob din Sinaia trimisă de regretatul nea Biță Stănculescu. Emanuel Fântâneanu mi-a făcut loc să scriu în pagina de sport internațional. Mă intimida imens faptul că Radu Urziceanu îmi adresa câte o observație blândă. Premiul era să-l vezi trecând pe culoar, visător, cu pașii lenți, pe Ioan Chirilă.

O istorie care se scrie în timp real

Am fost la meciuri de handbal, hochei, la Naționale de înot și atletism. Am mers în tipografie. Ucenicul-burete, concept care azi nu mai există și nu va mai exista niciodată. De multe ori, încă timidă sau speriată.

Dacă voiai să scrii ceva, treceai într-un caiet, al departamentului, iar textul tău era parcurs de toți specialiștii sportului respectiv, apoi de cei cu responsabilitate, până ajungea spre pagină. Încă un lucru care nu va mai exista niciodată fiindcă lumea s-a schimbat. Am învățat. Așa au trecut trei luni, apoi 10 ani până la o nouă întâlnire cu Gazeta, în alte timpuri, deja mai dinamice, dar incomparabil de încete față de ce trăim acum.

Deasupra a tot ce e mai sus, sunt acum, în toamna lui 2024, după 100 de ani, trei litere. GSP. Și o istorie care se scrie în timp real.