Ioan Chirilă (1925-1999) s-a identificat cu istoria Gazetei Sporturilor, unde a lucrat vreme de aproape patru decenii. Soția sa, actrița Iarina Demian, a făcut o serie de confesiuni emoționante despre nea Vanea la centenarul ziarului.
Patriarhul presei sportive românești, Ioan Chirilă, s-a stins pe 21 noiembrie 1999, la vârsta de 74 de ani. A lăsat însă în urmă o moștenire fabuloasă, de la o colecție de cărți memorabile până la mii de povești fascinante despre eroii arenelor. La centenarul Gazetei, soția sa, Iarina Demian, a depănat amintiri emoționante despre nea Vanea cu reporterii Gazetei.
- Despre ce credeți că i-ar fi făcut plăcere lui Ioan Chirilă să scrie cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea Gazetei?
- Sigur și-ar fi amintit ziua în care i s-a propus să devină directorul „Gazetei”. Nu-i plăceau funcțiile de niciun fel și se simțea depăsit de situație. L-am încurajat din prima clipă, dar el nu părea convins că va face față.
- Cum l-ați cunoscut pe Ioan Chirilă?
- Nu aș vrea să mă repet, dar întrebarea asta mi s-a pus de mai multe ori. Ne-am cunoscut într-un tramvai, tramvaiul cu numărul 3, cu care de obicei mergeam la Institutul de teatru. A fost o întâlnire scurtă, care a durat cât „o stație de tramvai”.
Iarina Demian, soția lui Ioan Chirilă: „Cred că e singurul cronicar pe care nu l-am auzit blamând un sportiv”
- Cum își împărțea timpul între atâtea articole, cărți, emisiuni radio sau TV și familie?
- Nu a fost atât de ocupat la începutul relației noastre. Casa noastră era o casă de artiști, în care fiecare dintre noi eram importanți.
- Dacă ar fi să faceți un top 3 sau top 5 al celor mai iubite personaje despre care a scris, la cine v-ați opri și de ce?
- Cred că este singurul cronicar pe care nu l-am auzit niciodată vorbind urât sau blamând vreun sportiv. Avea însă o mare admirație pentru cei cu har, pentru cei din linia întâia, admirație pe care nu și-o ascundea. Le-a dedicat cărți lui Lucescu, Ilie Năstase, Țiriac și nu numai. Nu demult, am găsit într-un sertar pe care o vreme îndelungată nu am vrut să-l mai deschid un text în care protagonist este Nicolae Dobrin. O sută de pagini absolut fantastice.
- Înainte de a deveni cronicar sportiv, a practicat diverse sporturi în tinerețe: fotbal, volei, tenis, atletism. Obișnuia să mai povestească despre acele vremuri?
- Mai puțin. Dar toată experiența lui personală în materie de sport, l-a ajutat foarte mult în a-i înțelege pe cei despre care scria. Niciodată nu i-a criticat cu vehemență și nu i-a ridiculizat. A făcut-o cu afecțiune, cu ironie fină sau cu multă discreție.
Iarina Demian: „Ioan Chirilă s-ar fi mirat dacă Lucescu nu accepta postul de selecționer la 79 de ani”
- L-a legat o prietenie îndelungată de Mircea Lucescu. Ce credeți că i-a unit pe un drum atât de lung în această colaborare jurnalist – jucător/antrenor? Aveți o amintire specială, un episod anume despre ei?
- Mircea Lucescu a fost întotdeauna un antrenor pe muchie de cuțit, atât de nebun încât nu odată a ieșit fără gărzi de corp să discute cu mulțimile pornite să-l linșeze, atât de nebun încât a fost singurul care a crezut că este posibil să câștige o grupă cu Italia, Suedia și Cehoslovacia și a câștigat-o.
- Cum ar fi reacționat nea Vanea dacă ar fi aflat că, la 79 de ani, Mircea Lucescu s-a înhămat din nou la o muncă dificilă, adică înapoi pe banca echipei naționale, după 38 de ani?
- Nu cred că s-ar fi mirat prea mult. Poate dacă ar fi refuzat, s-ar fi mirat mai tare.
Soția lui Ioan Chirilă a primit un autograf cu dedicație de la Eusebio: „A signora Iarina”
- Cu siguranță a venit de prin deplasări cu nenumărate suveniruri, în spatele cărora s-au aliniat o grămadă de amintiri. Mai stați uneori să le priviți și să vă gândiți la poveștile din jurul acelor obiecte de suflet? Ne puteți da câteva exemple de suveniruri speciale din colecția Ioan Chirilă?
- Deși nimeni din familia noastră nu fuma, ne-a adus o scrumieră având relieful Australiei în care sunt câteva animale și păsări simbolice: un cangur, o maimuță, un păun, o pasăre. Ne-am îndrăgostit toți de ea. A doua amintire este o fotografie cu Eusebio, celebrul jucător de fotbal, cu un autograf pentru mine: „A signora Iarina, con moito simpatia do Eusebio”. Restul nu se mai vede, probabil numele lui întreg. Am fost mirată și încântată în același timp, deși eu nu am avut niciodată pasiunea autografelor, probabil fiindcă și eu am dat multe.
- Încerca să vă atragă de pe scenă și către lumea sportului în sensul în care să mergeți împreună pe stadion, în săli? Vă plăcea să asistați la evenimente sportive pe care le relata apoi Ioan Chirilă? Ați fost la vreun Mondial?
- Am fost la Mundialul din Spania 1982. A fost neașteptat de frumos, deși eram mai mult singură. Ioan Chirilă scria mult, era pe stadioane, chiar în alte orașe sau la televizor. Își pregătea cartea care urma să apară la întoarcere. Nu îmi amintesc de ce am plecat spre casă înainte de finală. A doua zi a apărut pe lângă multe alte știri, un Paris Match cu o copertă emblematică: Platini, vizibil marcat de suferință, pentru ratarea finalei cu Germania, de la Sevilla. M-a obsedat mult timp această fotografie.
9 turneefinale de Mondiale și două Olimpiade a relatat Ioan Chirilă pentru Gazeta Sporturilor
{{text}}