Din suta de ani a Gazetei, 99 și ceva au fost pe hârtie și doar zece luni „exclusiv online”.
- Downloadează gratuit ediția specială a Gazetei Sporturilor, aici
Uneori, nostalgia poate fi și artificială, iar nostalgicii pot fi niște farisei care-și șterg lacrimile de crocodil. E de bonton să căinezi dispariția printului, dar tu, ca individ, nu mai cumpăraseși ziarul de câțiva ani, preferând varianta comodă a display-ului.
Un pas înainte sau înapoi?
Într-o Europă care continuă să citească ziare de hârtie, acestea însoțind diminețile, la croissant-ul francezului, la ristretto-ul italianului sau la schwarz-ul neamțului, România s-a izolat voluntar de acest gen de cultură.
Până și grecii, pe plajele lor (am constatat recent), citesc ziare tipărite, telefonul zăcând în fundul sacoșei. Nisipul negricios de pe malul Egeei intră printre paginile offset, făcând să scârțâie literele eline, de la alfa până la omega.
Noi ne-am lăsat, toată lumea e la curent cu tot, dar de pe display. Chioșcurile au dispărut, și, dacă mai sunt, vând ba integrame, ba cosmetice, ba gumă de mestecat. Ne amăgim că suntem cu un pas înainte. Ceea ce în alte părți înseamnă încă prezent la noi a devenit deja nostalgie. Suntem cu un pas înainte, nu?
Epoca offset
Dar nostalgia printului e doar un aspect din povestea fabuloasă a unui ziar. Implicit dintr-a Gazetei, care astăzi împlinește o sută de ani frământați între regalitate, comunism și capitalismul nereușit al ultimelor decenii.
Cei mai mulți dintre contemporani, când spun "print", se referă la tiparul offset, cu poze color, clare, frumoase, cu hârtie bună, cu cerneluri de calitate, care nu se iau pe degete, ci rămân acolo, pe pagină.
Cu formatul mic, tabloid, ca ziarul să se poată desface în metrou sau în tren, fără să i-l bagi vecinului în ochi. Dar dacă vorbim doar despre asta, atunci ne referim la 25, hai 30 de ani din cifra centenară. Restul n-au fost așa, ci altfel. Mult mai frumos!
Doar o jumătate de palmares
La Gazetă am venit abia în vara lui 2003, ca majoritatea celor care mai sunt astăzi aici, din acea trupă care l-a avut mereu în frunte pe Ovidiu Ioanițoaia. Deja totul era ofsett, redacția aproape că nu mai avea nicio treabă cu tipografia, "marfa" se transmitea printr-un click, ani de zile nici n-am știut unde e situată geografic tipografia, pentru că se tot muta, ba prin Băneasa, ba prin Pipera, ba în ultima vreme prin Crângași.
O perioadă modernă, dar una în care te formai ca ziarist doar pe jumătate. Nu aveai în palmares și jumătatea cealaltă, a plumbului, a tiparului înalt, a linotipului, a calandrului. Niște neologisme într-o vreme, dar acum niște arhaisme, de parcă am citi din Pravila de la Govora sau din Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung
Tipografia lui Lăscărică și Paraipan
Acolo era frumusețea. În tipografie, unde am mers de sute de ori pentru ziarele la care am lucrat înainte de a veni la Gazetă. Ba la Casa Scânteii, ba, după aceea, în Brezoianu. La Palatul Universul, unde pe pereții tipografiei era aceeași faianță ca în filmele cu Lăscărică și Paraipan ale lui Sergiu Nicolaescu. Mirosea a plumb peste tot.
Paginatorii aveau pe ei bluzoane albastre, mașiniștii purtau salopete. Chiar și corectorii, care aveau "cușca" lor, purtau uneori cotiere, pentru că paginile sau șpalturile, care uneori le erau aduse umede, lăsau urme de tuș pe haine.
Cititul „pe dos”
Erai cap limpede și trebuia să aștepți, noaptea târziu, cronicile ultimelor meciuri. Le preluai tu la telefonul fix de la "trimisul special", le scriai cu pixul, apoi mergeai la linotipist și dictai direct. Al treilea om al echipei era corectorul, citea "pe dos", pentru că nu mai era timp ca textul să fie așternut pe un șpalt. De atunci, noi, cei care avem o anumită vârstă, am deprins exercițiul cititului "pe dos".
Calandru
Textul odată cules era înghesuit în spațiul din pagină. Într-o formă metalică, din plumb, unde de regulă nu încăpea, pentru că autorul depășea matricea. Pe vremea aceea când ți se spunea că trebuie să dai 22 de rânduri, păi, 22 trebuia să fie!
Altfel, capul limpede și paginatorul erau nevoiți ei să taie. De multe ori tăierea se opera direct în acea matrice de plumb, cu dalta. Apoi se striga "Calandru!", venea un cărucior și pagina pleca la tipar. Mirosea a plumb peste tot. Dar și a informație proaspătă.
Trei sferturi de Centenar
Celor mai mulți această poveste s-ar putea să li se pară un film desuet, cu vagoneți trași de măgari, cărând cărbune într-o mină a mileniului trecut. Și un soi de blegeală lăcrămoasă a autorului, cuprins de nostalgii, cărunțeală și reumatisme.
Poate că e așa. Dar în felul acesta s-au consumat zilele și nopțile Gazetei, pe aproape trei sferturi din parcursul centenar pe care-l aniversează astăzi.
{{text}}