„Aduceți macetele, toată lumea pe graniță" » Cum a provocat o partidă de fotbal din 1969 un război în America Centrală

Sportul și politica au o relație ciudată, complicată și inevitabilă. Gazeta Sporturilor vă propune un serial săptămânal în care analizează felul în care cele două mari agregatoare de pasiuni s-au intersectat. La bine, la rău. Astăzi, un caz neverosimil, despre ura mocnită dintre două țări din America de Sud și scânteia care a declanșat un război frontal: un meci de fotbal!

Să spui că politica nu face parte din sport nu este realistic. Când alerg, sunt mai mult decât un alergător. Sunt un diplomat, un ambasador pentru țara mea.



- Filbert Bayi Sanka, alergător tanzanian

Sportul are puterea de a schimba lumea. Poate uni lumea într-un mod în care orice altceva nu reușește. Vorbește într-o limbă pe care tinerii o înțeleg. Sportul poate crea speranță acolo unde exista doar deznădejde. Este mai puternic decât guvernele în ceea ce privește dărâmarea barierelor rasiale. Râde în fața tuturor tipurilor de discriminare.



Eroii pe care sportul îi creează sunt exemple ale acestei puteri. Sunt viteji, nu doar pe terenul de joc, dar în comunitate, unde răspândesc speranță și inspirație pentru întreaga lume.



- Nelson Mandela, în 2000, la prima ceremonie a Premiilor Laureus

„Războiul Fotbalului”, „Guerra del futbol” în limba spaniolă, a fost un conflict militar sporadic între El Salvador și Honduras, declanșat în urma unei partide de fotbal dintre cele două selecționate din America Centrală.

Chiar dacă o potențială animozitate militară mocnea în prealabil, catalizatorul „Războiului de 100 ore” a fost disputa de pe 26 iunie 1969, contând pentru preliminariile Campionatului Mondial din 1970. Totodată, cele patru zile de neliniște din vara lui 1969 s-au stabilit ca un forșpan pentru Războiul Civil Salvadorian, declanșat un deceniu mai târziu.

Imaginea de ansamblu: pământ, migrație, rațiuni economice. Cauzele conflictului militar din 1969

De facto, „izvoarele” conflictului dintre El Salvador și Honduras, care și-au câștigat independența față de Spania în 1821, la fel cum s-a întâmplat și în cazul Costa Rica, Guatemala, Mexic și Nicaragua, sunt multiple. Primele, și cele mai importante, aveau ca „axis mundi” pretențiile teritoriale.

Jumătate din populația nevoiașă a El Salvadorului nu deținea pământuri, asta din cauza expansiunii rapide a exportului de recolte. Hondurasul avea o populație de 2,3 milioane, distribuită pe o suprafață de 110.000 kilometri pătrați, în timp ce El Salvador avea o populație superioară, de 3 milioane de oameni, pe o suprafață de doar 20.000 kilometri pătrați! Cu o densitate de 400 oameni pe kilometru pătrat, El Salvador seconda doar Haitiul, la acest capitol, din întreaga emisferă.

Aceste lipsuri au împins o mare parte a populației să migreze în Honduras. Până în 1969, prologul conflictului dintre cele două, 20% din populația săracă a Hondurasului era alcătuită din salvadorieni (10% din cea totală, se estimează că numărul de salvadorieni era în jurul a 300.000). În aceeași perioadă, și Hondurasul se bucura de o creștere exponențială a populației, care s-a dublat între 1950 și 1974.

Migrația masivă a salvadorienilor a adus indignare în rândul populației din Honduras, predominant în zona rurală, unde pământurile fermierilor începeau să fie ocupate de vecinii din Sud-Vest.

În realitate, problema locuitorilor din statul cu capitala la Tegucigalpa nu avea neapărat legătură cu terenurile ocupate ilegal de cei din El Salvador, al căror singur drept de revendicare era simpla lor prezență fizică, ci cu afluxul dens al unei alte naționalități între granițele propriului stat, fapt ce ar putea determina o pierdere a identității naționale.

Izgonirea migranților, camuflată drept „reformă agrară”

Reforma agrară din respectiva perioadă nu avea o cadență deosebită, iar cererile de pământuri nu erau eficient satisfăcute. La fel ca în cazul majorității statelor din America Centrală, o mare parte din terenuri era deținută de multinaționale, eminamente cu capital originar din Statele Unite ale Americii.

De altfel, reforma agrară a regimului lui Oswaldo Lopez Arellano, președintele din Honduras, de la începutul lui 1969, a servit drept pretext pentru deportarea imigranților salvadorieni, folosiți mai degrabă pe post de „țapi ispășitori” pentru situația internă, ținând cont că statul se confrunta cu probleme economice și politice severe.

În același timp, spațiul media începea să fie invadat de imagini și povești privind relocarea salvadorienilor. În Honduras, circulau deja zvonuri privind violențele din spatele acesteia, detaliu ce a oxigenat focul preexistent.

Din cele scrise până acum, putem extrage faptul că rădăcinile conflictului orbitau în jurul disparității economice, unul dintre cele mai vechi laitmotivuri antagonice între vecini. Să nu uităm de conceptele ideologice de șovinism, naționalism și problema granițelor din regiune, acestea nefiind clar definite la sfârșitul anilor '60.

Rivali și aliați

În declanșarea războiului „în miniatură”, putem cataloga drept motiv și contextul istoric. Cele întâmplate în 1969 nu au fost evenimente în premieră. În luna martie a anului 1871, cu 90 ani înaintea „Războiului Fotbalului”, s-a consumat un alt conflict militar între cele două.

Guvernul din Honduras, condus de Jose Maria Medina, a declarat război El Salvadorului din cauza lui Francisco Duenas, președintele țării, care susținea protestele împotriva guvernului hondurian. Beligeranțele au durat puțin sub o lună, concluzionându-se cu victoria honduriană, răsturnarea lui Francisco Duenas, instalarea lui Santiago Gonzalez la cârma statului și o ocupație temporară a Hondurasului.

Războiul din 1832, Al Doilea Război Civil din America Centrală, Războiul din 1845, Bătălia de la Los Llanos din 1852, Războiul din 1907 sunt doar alte dintre conflictele militare în care El Salvador și Honduras au fost de părți diferite ale baricadei. După jumătatea anilor 1800, cele două s-au și aliat în mai multe rânduri: „Războiul Piraților”, „Războiul Preoților” sau Războiul din 1863 între Nicaragua și El Salvador, care a beneficiat de sprijinul logistic și miltar al Hondurasului.

Motivele de ordin economic și ODECA

Motivele de ordin economic reprezintă alte temeiuri al conflictului din 1969. După finele celui de-Al Doilea Război Mondial, în anul 1951, guvernele statelor Guatemala, Honduras, Nicaragua, El Salvador și Costa Rica au pus bazele „Organizației Statelor Central-Americane”, „Organizacion de Estados Centroamericanos” (ODECA), în limba spaniolă.

La fel ca în cazul altor entități regionale de acest fel, scopul era cooperarea și unitatea socială, economică și politică din regiune. Nouă ani mai târziu, în decembrie 1960, la o conferință din Managua, capitala statului Nicaragua, a fost ratificată înființarea Pieței Comune din America Centrală, precum și a unei Bănci și Secretariat Economic.

Mecanismele Pieței Comune avantajau economiile dezvoltate ale regiunii, în special cele din El Salvador și Guatemala. În acest sens, afacerile mici și mijlocii salvadoriene din Honduras progresau. Grosso modo, hondurienii începeau să monopolizeze El Salvadorul, atât la nivel de populație, cât și la nivel economic.

La sfârșitul anilor 1960, împrejurările sociale, economice și politice din America Centrală, nu erau tocmai favorabile. Fără să ne mai lungim, cvasitotalitatea rațiunilor care au degenerat în conflictul armat din 1969 dintre El Salvador și Honduras fiind greu de cuantificat, să discutăm despre cele întâmplate la firul ierbii.

Calificările pentru „El Mundial” s-au transformat într-un război

Pentru calificările Campionatului Mondial din 1970, disputat în Mexic și cel care a marcat epilogul marelui Pele, care a condus Brazilia către un al treilea trofeu „Jules Rimet”, 12 echipe din America de Nord și Centrală au fost distribuite în câte patru grupe a câte trei echipe, care urmau să se confrunte tur-retur.

Din cauza problemelor politice cubaneze de la respectiva vreme (Criza Rachetelor, Invazia din Golful Porcilor, Regimul Comunist al lui Fidel Castro ș.a.m.d.), Cuba nu a primit unda verde din partea FIFA în ceea ce privește participarea la turneu.

SUA a câștigat Grupa 1, în dauna Canada și Bermuda, Haiti a surclasat Guatemala și Trinidad și Tobago în Grupa 2, Honduras a terminat neînvinsă Grupa 3 în fața celor din Costa Rica și Jamaica, în timp ce El Salvador a devansat Suriname și Antilele Neerlandeze (fostă structură autonomă a Țărilor de Jos, teritoriu împărțit actualmente de Curacao, Aruba și alte patru entități administrative, municipalități speciale ale Olandei).

După prima fază, urma să se dispute o rundă semifinală, în care cele patru câștigătoare ale grupelor, SUA, El Salvador, Honduras și Haiti urmau să se înfrunte tur-retur. Haiti a câștigat în dublă-manșă cu SUA, avansând în faza finală.

Primul meci, la Tegucigalpa

Pe data de 8 iunie 1969, s-a disputat turul dintre Honduras și El Salvador, pe stadionul „Chelato Ucles” din Tegucigalpa. Honduras s-a impus grație unei reușite tardive ale lui Leonard Wells. Ca un preambul al disputei din capitala Hondurasului, politicienii și presa locală au aprins spiritele, circulând numeroase zvonuri privind pedepsele fizice aplicate salvadorienilor și incendierea diverselor proprietăți ale acestora.

Ca o veritabilă tactică, suporterii hondurieni au asaltat proximitatea hotelului în care erau cazați cei din selecționata statului El Salvador, stăvilindu-le odihna acestora. După eșecul de la Tegucigalpa, naționaliștii salvadorieni au erupt.

Returul de la San Salvador

În returul disputat la San Salvador, pe „Flor Blanca”, unde 36.470 au asistat la dispută, gazdele s-au impus la scor de neprezentare, 3-0. „Mon” Martinez a reușit o „doppietta” în minutele 27, din penalty, și 41, iar Angel Acevedo Aguilar a marcat în minutul 29. Salvadorienii au plătit cele întâmplate în El Salvador cu aceeași monedă: asalt asupra hotelului și linșaj mediatic.

După partidă, tensiunile preexistente au escaladat. În Capitală, au avut loc ciocniri violente între suporterii celor două reprezentative, soldate, în mod tragic, cu trecerea în neființă a doi suporteri din Honduras.

Afacerile salvadoriene au fost distruse, iar refugiații hondurieni au fost forțați să fugă. La acest moment, fotbalul transcendea deja un simplu sport, fiind mai degrabă o nouă manifestare a conflictului dintre cele două țări vecine, raportându-ne și la aspectul conform căruia oficialii celor două nu încercau să dezamorseze divergențele, ci încurajau actele de violență.

Singurul criteriu de departajare era cel al punctelor acumulate, neținându-se cont de golaveraj. Astfel, la 11 zile distanță de returul din El Salvador, pe 26 iunie 1969, s-a jucat un play-off decisiv în capitala Mexicului, Mexico City, cel care avea să declanșeze și conflictul armat.

Ziua Z: Haos în Ciudad de Mexico

În ziua partidei, El Salvador a încetat orice soi de relație diplomatică cu Honduras, susținând că statul nu a făcut nimic pentru a opri „crima, opresiunea, expulzarea masivă a salvadoienilor și violurile, iar aceste crime constituie un genocid”. Odată ce acest lucru s-a înfăptuit, ambele tabere începeau deja să se pregătească pentru un potențial conflict militar.

Starea generală din jurul confruntării era deja una febrilă, iar partida, după cum era de așteptat, a fost una crâncenă, presărată de intrări violente și conflicte. Cu toate acestea, Abel Aguilar, „centralul” mexican al partidei nu a arătat nici măcar un avertisment, fiindu-i, cel mai probabil, teamă de reacția suporterilor.

Fotbalul a trecut în planul secund, deși „ațele” porților au fost deranjate de cinci ori pe celebrul „Estadio Azteca”. Martinez a deschis scorul pentru salvadorieni în minutul 8, Jose Cardona a egalat pentru Honduras 11 minute mai târziu, din foarfecă.

Același Martinez își readucea echipa în avantaj, iar Gomez restabilea egalitatea. Jose Antonio Quintanilla, poreclit „El Ruso” (n.r. - „Rusul”), marca golul decisiv pentru El Salvador, în minutul 101, de altfel singura sa reușită pentru prima reprezentativă. Golul a venit la capătul unei acțiuni lucrate. El Salvador a rezistat atacurilor disperate ale naționalei din Honduras, iar partida s-a terminat cu scorul de 3-2.

Mărturii de la protagoniști

„Pe teren ne respectam reciproc. Chiar și astăzi, mulți dintre cei rămași în viață suntem prieteni. Noi, jucătorii, cred că am fost folosiți. Guvernul ne-a folosit pe post de voci. La fel s-a întâmplat și în Honduras”, declara Salvador Mariona, fundaș și căpitan al selecționatei din El Salvador la acea vreme, în urmă cu câțiva ani.

Conform mai multor însemnări oficiale, partida s-a terminat cu îmbrățișări și strângeri de mână ale jucătorilor.

După ultimul fluier al „cavalerului în negru”, haosul domnea pe străzile din capitala Mexicului, cea mai importantă țară din sfera Americii latine. La granița dintre cele două state, care se întinde pe distanța a 256 kilometri, pe durata zilelor ce au succedat partida, au existat numeroase ciocniri violente.

Alte câteva incursiuni în teritoriul celeilalte, zboruri de recunoaștere interceptate, conflictul a degenerat.

14 iulie 1969, ora 18:00

Pe 14 iulie 1969, în jurul orei locale 18, „Războiul Fotbalului” a „debutat” în aer. Forțele armate salvadoriene au atacat bazele aeriene ale celor din Honduras, Aeroportul Internațional „Toncontin”, unde erau garate mai mult de jumătate din avioanele de luptă honduriene.

Mai exact, trei avioane de luptă salvadoriene au făcut o incursiune în spațiul aerian hondurian. Din acest punct de vedere, posibilitățile salvadoriene nu erau ideale. Mai multe avioane fuseseră reciclate din Al Doilea Război Mondial, iar altele rearmate, după ce se transformaseră strict în modele de expoziție.

Conform unui raport al CIA, un post de radio hondurian, care emitea la nivel național, îi îndemna pe civilii din jurul graniței să se înarmeze cu macete sau alt soi de obiecte contondente și să se alăture militarilor, în contextul în care Forțele Armate din El Salvador porniseră invazia terestră.

La acel moment, El Salvador era supranumit „Israelului Americii Latine”. Pentru entuziasmații de aviație, „Războiul Fotbalului” este un highlight important, fiind pentru ultima oară când avioanele cu elice s-au angajat în morbiditatea luptelor dintr-un război.

Cei din El Salvador, profitând de resurse mai bune, au avansat rapid, capturând Nueva Octopeque, un oraș din Sud-Vestul Hondurasului, precum și alte opt orașe de dimensiuni mici.

Apoi, aceștia au întâmpinat o rezistență serioasă cauzată de vremea neprielnică, sprijinul civililor din Honduras și lipsa de muniție. Forțele aeriene din Honduras au bombardat strategic mai multe puncte cheie de resurse din El Salvador: centrale electrice sau rafinării de petrol.

În scurt timp, cele două aveau să se blocheze reciproc, muniția ambelor tabere fiind pe terminate. În loc să se transforme într-un război de atriție, cum se întâmplă în cazul multora dintre conflictele regionale, Organizația Statelor Americane (rol similar ONU în America de Nord, Centrală și de Sud) a cerut încetarea ostilităților, lucru ce a intrat în vigoare pe 20 iulie. Inițial, doar hondurienii au respectat acordul, însă după ce statul El Savador a fost amenințat cu sancțiuni, acesta și-a retras trupele pe data de 4 augus 1969.

Urmările „Războiului Fotbalului”

Conflictul nu a fost de lungă durată, însă a fost sângeros. Conform CIA, 1500 hondurieni au fost uciși în cele aproximativ 100 ore de conflict, numărul salvadorienilor care și-au pierdut viața era neclar. Alte surse indică un număr mai mic al pierderilor: 165 pierderi omenești pentru hondurieni, 700 pentru cei din El Salvador.

Peste 300.000 salvadorieni au fost mutați, fiind forțați de împrejurări. În anii de după „Războiul de 100 ore”, tot mai mulți încercau să se întoarcă între granițele țării, însă suprapopularea și sărăcia extremă erau piedici în acceptarea acestora de către Guvern.

Astfel, starea socială din El Salvador s-a degradat treptat, fapt ce a cauzat Războiul Civil din El Salvador (15 octombrie 1979 - 16 ianuarie 1992), disputat între Guvernul din El Salvador, susținut de SUA și administrațiile prezidențiale ale lui Carter sau Reagan, și Frontul Național de Eliberare „Farabundo Marti” (FMLN), susținut de regimul cubanez al lui Fidel Castro, precum și de Uniunea Sovietică. Conform unui raport al Națiunilor Unite, sângeroasa conflagrație a luat viețile a peste 75.000 oameni.

Până la urmă, El Salvador a ajuns la Campionatul Mondial din 1970, după ce au învins cu 1-0 Haitiul în play-off, primele două partide fiind împărțite între cele două.

Au jucat în Grupa 1, alături de Uniunea Sovietică, Mexic, gazda competiției și Belgia, pierzând toate cele trei partide, fără să marcheze vreun gol, golaveraj 0-9.

27 martie 2024este data ultimei confruntări directe dintre cele două formații, o partidă amicală, încheiată cu scorul de 1-1. Gil a marcat pentru El Salvador, Rochez pentru Honduras

De atunci, aceștia au mai ajuns la un singur turneu final mondial, în 1982, unde de asemenea, au pierdut toate cele trei meciuri.

Honduras, în schimb, a ajuns și ea la „Copa Mundial”, însă și mai recent, la edițiile Africa de Sud 2010 și Brazilia 2014. Un tratat general de pace între El Salvador și Honduras a fost semnat la 30 octombrie 1980.

George Orwell spunea „Partidele de fotbal internațional sunt, fără doar și poate, o continuare a războiului”, iar acest citat înglobează profund cele întâmplate în vara lui 1969 pe axa Managua - San Salvador.