Mari Fica (30 de ani) este o atletă cu peste o sută de medalii în palmares, kinetoterapeut și fostă concurentă la Survivor România. S-a născut în Târgu Jiu, dar locuiește în Bucuresti de peste zece ani # Invitată „La feminin”, Mari vorbește deschis despre sacrificii și greutăți, despre problemele avute în carieră și spune clar că un sportiv nu poate să trăiască doar din atletism.
Mari Fica dezvăluie cum și-a descoperit pasiunea pentru kinetoterapie, vorbește despre pacienți și sportivi, dar are și o părere despre celebra Marijana Kovacevic, vraciul din Serbia care pune pe picioare rapid sportivii accidentați.
Mari Fica și-a spus povestea „La Feminin”
- Mari, bine ai venit la emisiunea noastră! Ce faci, cum ești, cu ce te ocupi în această perioadă?
- Să zic că am făcut o entorsă, să încep cu tratamentul direct? Ha, ha, ha! Sunt foarte bine, îmi desfășor activitățile de care sunt pasionată în fiecare zi, deci toate bune.
- Să o luăm cu începutul. Spune-ne cum ai intrat în sport. A fost direct atletismul sau cum ai început?
- Am început cu gimnastica. De când eram mică, de pe la patru ani, m-au dus părinții. După care am încercat să văd cum e să alergi și am rămas acolo, deci am cochetat cu mai multe sporturi. Am cochetat chiar și cu voleiul de performanță trei ani, dar am rămas la atletism. În asta m-am regăsit eu mai mult. Mi-a stârnit foarte mult ideea de performanță, dar am încercat tot timpul să îmi păstrez echilibrul de pasiune. Adică până în prezent am căutat să fac performanță prin pasiune, nu prin stres, prin dorința asta de a demonstra ceva.
- E ăsta secretul unei vieți mai liniștite?
- Pentru mine a fost. Nu știu dacă e la general. Dar eu nu mi-am adunat frustrări și nu am zis niciodată: "Bine că s-a terminat cu sportul, bine că am scăpat!". Din contră, cred că dacă fac pauză o lună, îmi lipsește deja foarte mult și e clar că e pasiune și încerc să o dau mai departe.
- Cine te-a îndrumat în atletism sau cum ai ajuns să practici acest sport?
- Random. Bine... Părinții se uitau foarte des la evenimente sportive acasă, la TV. Asta aveam, nu aveam altceva, nu aveam, nu știu, politică să... habar n-am… Ne uitam tot timpul la competiții, de toate felurile. De la înot la sărituri cu schiurile, la orice. Ne uitam la Jocurile Olimpice și inițial m-au dus la gimnastică.
- De ce? Ți-au spus?
- Pentru că aveam și muzică, dansam, și au zis: "Duceți-vă, dansați acolo!". Și eu, și sora mea. Cred că voiau să scape de noi sau să facem mișcare. Și după asta, vedeam eu mereu că alergau copiii pe stadion și eram curioasă să văd dacă pot să-i întrec, practic. Și, nu știu, a fost așa, întâmplător. Mi-am luat un trening, eram fericită că am trening, am vrut să văd, să-l pun în valoare, să mă duc pe stadion, să mă întrec cu treningul ăla bun cu copiii. Și m-a luat o doamnă, m-a întrebat dacă vreau să vin la atletism și am zis da. "Bine, de mâine". Și aia a fost.
- Și ce ți-a plăcut cel mai mult? Ideea asta de competiție, pentru că te întreceai cu copiii sau...
- Măi, da, sunt și competitivă, dar nu într-un mod agresiv. Adică, dacă nu iese, nu iese. Dar nici nu-mi plăcea să-mi iau bătaie, că mă duceam acasă dacă mă întrecea cineva și plângeam acolo, în colțul meu, mă ofticam destul de tare.
- Serios, da?
- Dar dincolo de asta, libertatea asta, știi? Adică dacă alergai în spatele blocului sau aruncai o minge, te certa vecinul. Dacă alergam prin casă, mă certau ai mei că nu știu ce făceam. Și când am văzut că am eu un loc în care să alerg și să mă certe că mă opresc, să-mi zică: "De ce nu mai alergi?", am zis gata, aici rămân. Deci, efectiv, am făcut așa din dorința de libertate.
- La ce vârstă ai început?
- La șase ani.
Mari Fica și poveștile copilăriei: „Am luat examenele cu 10 la școală și eram și campioană națională! Râdeam de colegi că nu au școală”
- Și cum s-au împăcat, de-a lungul timpului, școala și atletismul, antrenamentele?
- Pentru mine foarte bine, pentru oamenii din jur un pic mai greu. Poate acum, în 2024, e un pic mai diferit. Dar atunci nu era dezvoltată mentalitatea de a exista și școală, și sport.
- Era ori, ori. Și să fii bun la una dintre ele.
- Eu am ales să fac colegiu, de exemplu. Mereu am excelat la școală, pe când colegii mei alegeau să meargă la un liceu cu program sportiv. Și mi se zicea tot timpul: "Aaa, ai ales școala, gata performanța! Că vrei tu neapărat să te duci la școală…". Sau "Aaa, nu mergi în cantonamentul respectiv, că vrei tu neapărat să îți iei testele. Poți să le iei și mai încolo. Vrei tu neapărat la școală…".
- Ai avut de tras și cu subiectul ăsta, să-l numim așa.
- Cumva trebuia mereu să fac abstracție de treaba asta și să înțeleg că se poate și un loc trei, dar să înțeleg că, cu toate astea, eu am învățat, mi-am dat niște examene. Și era greu să îți iei tu reușita și să înțelegi că vrei să faci școală în condițiile în care în jur auzeai: "Nu merge la școală!".
- Dar părinții cum erau?
- M-au ajutat foarte mult. Mi-au zis: "Fă ce vrei, cât poți, cum poți". Și atunci am ales mereu ce am simțit eu. Și eram pe dos față de toți colegii mei, că eu mă duceam la școală, ei nu. Și îmi plăcea și asta.
- Dar era, cumva, o presiune de ambele părți, pentru că anturajul din atletism îți spunea să nu te mai duci la școală și profesorii să nu mai mergi la sport...
- Da, oarecum da. Nu mă descuraja, în sensul că mi se părea mai tare, că eu venind de la colegiu, cu examenele date și luate cu 10, tot eu ieșeam campioană națională, nu colegii mei. Și eram: "Na, vezi, nici școală nu aveți. Și eu am și rezultate, știi?". Deci s-a putut. Nu e o regulă că poate toată lumea, eu am putut.
- Prima ta competiție ți-o mai amintești?
- Prima a fost efectiv în prima săptămână în care m-am dus la atletism. Era un campionat județean, cred, pe un fel de câmp. M-am întrecut cu colegii și am ieșit prima, pentru că eu veneam de la gimnastică și aveam condiție fizică. Și mi-am zis că-s campioană județeană și m-am dus acasă și mă credeam foarte importantă. Adică eram cea mai tare din județ, credeam că am câștigat olimpiada! Și după aceea, m-am dus la competiții mai mari și am văzut că nu e de joacă. Că mai vii și în spate, dar după aia am început ușor, ușor să am Naționalele.
Primele medalii: „Un șofer de autobuz a crezut în mine că voi câștiga! Mi-a rămas imprimat momentul”
- Îți mai amintești prima medalie importantă? Cum a fost, cum te-ai simțit?
- Da, la juniori III, am luat o medalie de bronz la 800 de metri. Prima mea competiție ca junioară. Ideea e că până atunci eram mai mică decât celelalte și mereu veneam ultima. Și mi-au adus o vecină de la bloc, că i-am zis să vină la atletism, că e bine la atletism, ca să vin penultima, să mă încurajez cumva.
- Ha, ha, ha!
- La concursul respectiv, în prima zi, n-am luat medalie, am venit pe patru și toți colegii mei au luat medalie. Și țin minte că eram într-un microbuz pe atunci și eu plângeam că eu n-am, toți aveau medalie, nu eu n-aveam. Și șoferul mi-a zis: "Lăsați-o că, uite, asta mică, mâine, o să ia medalie! Vă zic eu că mâine ia medalie, că ia uite, s-a pus pe plâns, e ambițioasă". Și m-am dus la concurs și a doua zi am luat. Și aia mi s-a părut foarte tare, super reușită, adică că am venit și eu, ca toată lumea, cu medalie acasă. Nu mai știu cum îl cheamă pe șofer, dar sincer mi-a rămas imprimat, că a crezut în mine.
Mari Fica a crescut fără părinți de la 16 ani: „Înveți că trebuie să știi să nu mori de foame, să știi să te duci să îți plătești facturile”
- Părinții tăi au plecat din țară...
- Aveam 16 ani.
- Cum te-ai descurcat după aceea?
- Prin comunicare foarte bună cu ei. Totodată rămâi și cu o teamă în subconștient că trebuie să te descurci. Adică nu prea îți mai pui bază că e cineva acolo în prima secundă. Dar pot să spun că ce m-a ajutat să mă descurc foarte mult e ideea de antrenor care să ajungă să fie mentor, părinte și psiholog. Am avut noroc că am avut o antrenoare care a făcut asta. Omul la care apelez orice ar fi și știu că e acolo și mă ajută și mă ghidează. Deci m-a ajutat tot sportul, ca să zic așa.
- Ce ai învățat rămânând singură? Gătești, de exemplu?
- Înveți că trebuie să știi să nu mori de foame, să știi să te duci să îți plătești facturile, să știi că dacă se întâmplă ceva acasă, suni un instalator... Absolut tot ce ai de făcut într-o casă, trebuie să știi să o faci. Și să îți devină rutină. Mie mi-au devenit rutină. Nu le văd ca pe lucruri grele sau marcabile acum, ca adult. Eu nu vin să mai zic: "Mamă, știi, azi am gătit!". Păi, nu-i normal să gătești? "Am făcut curățenie în casă". Păi, e rutină. Adică nu mi se mai par chestii de subliniat că le-am făcut. Sunt, efectiv, un stil de viață.
- Acum că ai crescut. Atunci erai totuși încă un copil la 16 ani...
- Da, trebuia să mă duc la antrenament de dimineață, mă duceam la școală. O aveam și pe sora mea, dar noi după făceam treburile... Adică eu nu aveam părinții acasă să găsesc direct masa pusă. Trebuia să mă mai ocup și de aia. Și de cumpărături, și de nu știu ce. Sora mea e mai mare cu un an jumate. Împreună ne ajutam mai mult. Nu e ușor, dar e parte din viața. Te disciplinează și te formezi.
- Ce ți s-a părut cel mai dificil?
- Faptul că de câte ori se întâmpla ceva, dacă se întâmpla o situație, nu știu, aveam o accidentare, aveam o situație dificilă prin care treceam, mă apăsa de două ori mai tare și faptul că părinții mei și-ar dori să fie și nu sunt. Cumva mă apăsa și gândul ăsta că și ei vor, dar n-au cum acum. Și că le e de două ori mai greu. Sau faptul că tot timpul trebuia să stau în gardă, că dacă nu sunt ei, ce fac? Mă gândeam de zece ori înainte dacă pot să gestionez treaba aia singură sau să mă apuc să le spun, să mă plâng ca să li se pară și mai greu că sunt departe. Și încercam să le fac eu.
„Făceam antrenamente la șapte dimineața pe beznă! Veneam cu fața înghețată”
- Cum erau antrenamentele tale la început?
- Am avut o etapa de pregătire greuță față de oamenii din București. Eu sunt din Târgu Jiu. Nu am avut sală de atletism. Nu aveam condiții de indoor. Și 13 ani am făcut afară.
- Afară?!
- Afară! Chit că ploua torențial, chit că ningea, chit că era zăpadă.... Ieșeam, făceam antrenamentele afară, în zăpadă. Veneam cu părul înghețat, fața înghețată. Fugeam la duș și mă duceam la școală.
- Extrem de complicat.
- Am avut etape de zile în care, nu știu, era antrenamentul la 7 dimineața. Vedeai beznă afară și zăpadă. Și tu, cum toți copiii alegeau să doarmă, trebuia să vezi ce vrei tu să faci. Și să-ți găsești motivația și bucuria chiar și în chestia aia. Că uneori nu o găsești, sincer!
- Păi, cred că da....
- Îți vine ție și te trezești dimineața să vezi zăpadă și frig afară și zici: "Mamă, ce tare, mă duc să alerg!"?? Nu! Eu zic adevărul, știi, nu tot timpul voiam. Și aia e o etapă grea. Și aici, când mă trezeam și știam că mă duc eu și am 25 de grade în sală... Colegii mei se mai plângeau. Mie mi se părea mai ușor.
- Pentru tine era deja lux...
- Lux din toate punctele de vedere! De la echipamente, că îmi permiteam acum, că înainte n-aveam. Aveam și adidași mai mari, dați de la colegii mai mari. Mai puneam o șosetă. Adică le-am avut și pe asta.
- Acolo, la Târgu Jiu, s-au mai îmbunătățit condițiile între timp?
- Da. S-a refăcut stadionul, au refăcut pista de atletism și e foarte frumoasă și foarte curată. Pentru că înainte noi ne antrenam pe zgură sau pe asfalt, în parc.
- Și totuși, așa se făcea performanță.
- Acum sunt condiții foarte frumoase și, sincer, regret că stau puțin când mă duc acasă. Mulți nu înțeleg treaba asta. Că eu mă duc în vacante acasă și primul lucru pe care îl fac e să mă duc pe stadion. Și îmi zic: "Ești nebună! Tu și în vacanță te duci pe stadion?!". Numai că eu n-am avut stadionul ăla!! E o bucurie să mă duc să îl văd. Nu știu cum să zic. Sunt: "Mamă! Mă duc să văd stadionul!". Acum chiar sunt condiții, dar nu mai sunt sportivi. Culmea, e invers!
- Dar de ce crezi că se întâmplă asta?
- Nu mai sunt atât de motivați să facă sportul ăsta.
- Ai peste o sută de medalii câștigate în carieră, nu?
- Da. Le puneam acolo, în cutie. Cred că mi-am dorit eu să însemne sportul mai mult de atât pentru mine. Mai mult de panou. Și atunci eram fericită. "Este! Astăzi am alergat atât. Astăzi am bătut-o pe nu știu cine". Asta mi-era validarea. Da, și medaliile, dar e mai mult de atât.
- Dar ai una care îți este ție mai dragă?
- Prima, că am zis că domnul șofer m-a motivat. Și când am ieșit pentru prima dată campioană națională. Mie mi se pare că-i impactul ăla, de first time. Când ai ieșit prima dată campion, prima medalie... Astea mi se par cele mai. Că aia e bucuria cea mai intensă. Când ieși a doua oară, ești: "Hmm... Da, știu senzația".
Despre echipamentul de atletă: „Dacă m-ai pune să merg la sală în chiloți și în bustieră... Păi, nu aș ieși niciodată”
- Am avut-o în emisiune și pe Marina Baboi. Am întrebat-o despre echipamentele în care alergați voi. Nu e un pic ciudat să alergi mai dezbrăcată?
- E ciudat. Pentru că e un total alt mindset. Dacă sunt într-o competiție sportivă și trebuie să alerg în chilotul ăla și în bustieră, unde toată lumea e... Dar aia e armura ta, știi? Te pui așa, te-ai îmbrăcat și ăsta ți-e echipamentul azi. Nu ți se pare nicicum. Dar dacă m-ai pune să merg la sală în chiloți și în bustieră... Păi, nu aș ieși niciodată!
- Da!
- Eu mă duc cât mai îmbrăcată. Îmi iau un tricou sau ceva. Dacă m-aș îmbrăca într-un costum de baie, mă consider dezbrăcată. Deși e același lucru. E efectiv arena și mediul în care te afli. Și te duci într-o manieră de sportivă și ai total altă atitudine și altă alură în echipamentul ăla. Și nu ai o imagine vulgară sau exagerat de sexy. Cred că depinde de context.
- Și faci cumva abstracție de oamenii care sunt acolo să vă vadă alergând.
- Păi, nici nu-i vezi! Eu nu văd nimic. Adică văd pe filmare. Dar eu nu aud nici comentatori, nu văd nimic. Adică sunt cu mine. Da, faci abstracție. Nu te uiți să vezi cine se uită la tine.
Mari Fica a devenit kinetoterapeut „din dorință de a îmbina sportul cu medicină”. Cel mai complicat caz de până acum
- De la atletism ai ajuns să devii kinetoterapeut. Cum a fost tot parcursul?
- Am făcut Facultatea de kinetoterapie din dorința de a îmbina sportul cu medicina. Nu prea se făcea atunci kinetoterapie. Adică nu prea exista atât de mare expunere pe meseria asta. Și după aceea încercam să înțeleg de ce am ales să fac asta, dar mă bucura că fac și sport, și medicină.
- Așa...
- M-am tot agățat de locuri în care făceam voluntariat și practică, pentru că era ca o a doua casă pentru mine. Decât să stau în cămin toată ziua, că stăteam în căminul facultății, mă duceam în spital și învățam ceva. După care mi-a devenit loc în care am și dormit. După care mi-a devenit loc în care mi-am creat familie, clinica și spitalul și locul în care lucram. Și atunci, clar, a devenit meseria mea principală pe care m-am axat și dorința mea de a-i ajuta foarte mult pe oameni. Adică mi se pare, așa, că ai o superputere în care poți să investești mereu. Așa am ajuns. Efectiv, din pasiune, plăcere, loc care m-a dezvoltat, e mai mult decât meserie și expunere.
- Cât de dificil este să ajungi kinetoterapeut? Poate vor tinerii să ajungă ca tine...
- Depinde și ce miză ai și către ce tinzi. În sensul că poți să fii kinetoterapeut după ce ți-ai absolvit facultatea, să-ți iei o adeverință de liberă practică și asta e. Și să-ți câștigi niște bani, să-ți faci meseria.
- Sau?
- Sau poți să fii un kinetoterapeut în adevăratul sens al cuvântului, în care faci master, în care investești să-ți faci studii superioare și, mă rog, să faci foarte multe cursuri. Practică foarte multă, cazuistică foarte multă. Trebuie să-ți treacă, din punctul meu de vedere, mulți oameni prin mână până ajungi să vezi foarte amplu problema unui om. Deci, mă rog, cine vrea să înceapă să aibă meseria asta, dacă vrea să fie un om de calitate și un om foarte bun, trebuie să aibă răbdare! Să învețe mereu, constant. Eu încă învăț și lucrez de nouă ani în domeniu! Și să fie foarte atent la detalii și să nu existe varianta de "A, păi, iar ai problema asta, dar am și eu probleme acasă". Nu, trebuie să îți știi rolul și să înveți tot timpul. E ușor dacă-ți place. Dacă nu-ți place, după vreo 2-3 ani te saturi să-i tot ajuți pe oameni și să înveți.
- Tu ai idee cu aproximație câți oameni ți-au trecut pragul și pe câți i-ai ajutat în acești ani?
- Ideea este că 3 ani am lucrat într-un loc în care veneau 20-30 de oameni pe zi. Mii de oameni și fiecare diferit. Și n-am tratat doi oameni la fel. Nu există! Nu sunt doi oameni la fel.
- Care a fost cea mai mare provocare până acum?
- Sunt multe. Am avut un pacient cu o boală autoimună, în termeni populari se numește "stană de piatră". Nu are articulații, practic. S-a născut cu boala respectivă. Avea fixate coatele la 90 de grade pentru că nu le putea mișca. Erau înțepenite. Și asta a făcut-o ca să poată să se hrănească, adică să le îndoaie. Nu avea toate degetele de la picioare funcționale, adică un caz foarte greu.
- El s-a recuperat.
- În prezent este funcțional, atunci nu putea să alerge foarte bine, acum e motivat, aleargă 7 km și obiectivul nostru e ca în doi ani să-l facem să alerge un semimaraton. Ca challenge, studiezi cărți de biomecanică și biomecanica mișcării, uite, articulația cotului. Și îți vine un om care nu are articulația cotului, ce faci? S-a dat tot ce știi tu peste cap. În ce carte te mai uiți? Trebuie să te uiți la om, să adaptezi la ce vezi și să găsești soluții. De asta zic că e mai mult de cărți și atât.
- Tu tratezi o anumită categorie de oameni sau tratezi și copii, sportivi, adulți?
- Am evitat tot timpul să mă duc așa, să fie o dezordine în viața mea. Dar experiența în sine m-a dus în așa fel încât am lucrat pe mai multe fronturi și atunci știu din toate, practic. M-am axat pe traumatologie sportivă în mare parte. Postoperator, dar știu să lucrez și cu copii unde este cazul și unde chiar este nevoie de mine. Lucrez și cu copii peste 4-5 ani. Și cu oameni care au probleme din viața de zi cu zi, o durere de spate, cazurile mai simple. Dar mare parte pe partea de traumatologie sportivă. Știu din toate, dar m-am axat pe ceva.
- E mai dificil să lucrezi cu copiii?
- Dacă nu-ți plac, da! Dacă-ți plac cum-mi plac mie, nu! Le fac joculețe. Îți trebuie creativitate și trebuie să înțelegi că un copil o să se plictisească groaznic să numere până la 20 aceeași chestie. Ei cred că se joacă, dar ei lucrează de fapt. Când se plictisesc, le schimb joculețul și le dau un joculeț cu același obiectiv, dar ei cred că fac altceva. Trebuie să intri un pic în lumea lor și să-ți placă.
- Ce sport recomanzi tu pentru copii? La ce sport să-și ducă părinții copiii?
- La înot, la alergare. Ca să înveți o biomecanică a mersului și o biomecanică a alergării corecte de la bun început. Sporturile care nu aduc o presiune foarte mare la nivelul coloanei vertebrale și care nu îți creează deficiențe pe termen lung.
„Nu se poate trăi doar din atletism! Pornește de la nivel politic, de la federație și antrenori”
- De ce să ne ducem copiii la atletism?
- Este, practic, baza tuturor sporturilor. Că după aceea vor să facă ei baschet, orice altceva, știi clar că vor călca corect, vor alerga corect și se vor dezvolta la trenul superior și la cel inferior. Este baza a tot ce înseamnă sport și un mers corect te poate salva de multe alte probleme pe viitor. Probleme de genunchi, probleme de postură, plus că e, deși e sport individual, e interactiv, că la copii e gașcă, aleargă, se întrec, sar toți. E joaca din spatele blocului, doar că mai organizată.
- Dar dacă ne ducem un pic mai departe, se poate trăi din atletism?
- Eu sunt sinceră și zic că nu. Adică se poate trăi, dar sunt câteva excepții. Nu poți să spui că este un sport din care oricine poate trăi dacă se apucă. Adică nu este mediatizat, nu este susținut financiar în primul rând. Nu sunt înțelese munca și efortul unui sportiv ca să ajungă să fie de un nivel olimpic, să zic. Este greu de înțeles.
- Ce ar trebui să schimbăm?
- Cred că pornește de la nivel politic! De sus, de la stat, de la federație, de la antrenori. Sportivi avem și cred că sunt mulți care vor. David Popovici a avut superrezultate. Anul ăsta, la Jocurile Olimpice au fost rezultate chiar bune. Cred că mentalitatea noastră care a devenit un pic mai superficială și, repet, antrenorii sunt câțiva care au evoluat odată cu noi. Sunt mulți care au rămas în trecut și rămân acolo, undeva. Să se înțeleagă că trebuie să investești ca să primești, nu doar să primești și după să investești. Cred că asta e. E mult de schimbat.
- Tu, dacă ai luat-o de la capăt, ai porni pe același drum?
- Da, dar tot așa, de pasiune. Nu m-aș duce să am vreo așteptare. Dar da! Mi se pare că m-a format foarte bine atunci ce s-a întâmplat.
- Pe vremuri, mulți se apucau de sport și ca să iasă din sărăcie, pentru că erau alte condiții.
- Da! Și eu am făcut. Eu mă duceam și că îmi dădeau colegii mei adidași. Și ăsta era un scop. Acum nu e. Se consideră că pierzi timp și pierzi bani. Acum se pierde focusul pe multe planuri când trăiești doar pentru partea de online. Adică ajungi să crezi că și să fii terapeut câteodată... Alții care apucă să stea doar în online și să-și posteze clipurile online câștigă mai mult decât cel care e în sală, efectiv, și îl ajută pe un om. Ajungi să crezi că dacă ești creator de conținut de alergare, tips and tricks, câștigi mai mult decât dacă ai face performanță. Ceea ce e adevărat, dar de asta cumva se pierde partea reală a performanței.
- Poate pe vremea aceea nici nu existau atâtea distracții precum astăzi și copiii nici nu aveau ce să facă. Se duceau la sport.
- Chiar m-am gândit și eu să-mi fac o platformă și să dau oamenilor informații corecte să ajungă mai repede. Dar în sensul că eu să-mi filmez un exercițiu și să-mi continui antrenamentul, să fie real stil de viață. Nu să zic: "A?! Ce conținut fac astăzi?. OK, fac două exerciții de alergare. Mă duc pe stadion, le-am filmat și am plecat acasă. Și nu le fac. Eu doar le-am arătat". Fix despre asta e. E foarte OK să share-uim, dar să fim corecți cu noi și pe bune să facem activitatea aia!
- Crezi că mai există în ziua de azi copii care aleargă pe câmpuri în dorința de a face performanță?
- Am găsit eu unul acum două zile, sincer! Deci mai există. Nu cred că mulți. Dar am fost la un proiect pentru Maratonul din Brașov. Am alergat în parc și a fost un băiat care a venit pe locul patru și era foarte dezamăgit, dar supărat, supărat. Și cineva i-a cedat locul ca să vină în primii trei și i-a venit să plângă și i-am zis: "Nu vrei să te apuci de atletism?". Că alerga de patru luni. Și a zis că e cea mai mare dorință a lui și că aștepta de foarte mult timp ziua asta să i se propună vreodată să facă sportul ăsta. Și am zis: "Oh, mai există!". Deci există. Am găsit unul, nu știu dacă sunt mai mulți.
- Care e impactul atunci când vii de pe câmpuri și ajungi într-o sală de atletism?
- Simți că viața e în mâinile tale și că se schimbă ceva. Adică e o decizie care te poate face să fii mare. Nu numai ca valoare, că "Wow, o să am o disciplină, o să fiu cu colegul ăla care a fost la Olimpiadă, o să fiu cu...". Zici că ți s-a pus o aură deasupra capului și ești ceva! Știi? Fix asta e senzația! Apreciezi altfel lucrurile când vii mai din spate.
Totul despre vraciul Mariana Kovacevic: „Este vorba de încrederea pe care o dai omului cu care lucrezi”
- Ai lucrat cu fotbaliști până acum?
- Da. Și cu fotbaliști, dar și cu baschetbaliști.
- Și sunt mai dificili fotbaliștii decât ceilalți sportivi?
- Sportivii în sine nu sunt dificili. E dificil să lucrezi cu ei. La fotbal este un lot, ei au o echipă. Dacă tu ești fundaș, să zicem, și mai e unul pe tușă, o să joace el în locul tău, el o să aibă mai multe jocuri și tu o să stai să te recuperezi și nu știi că mai prinzi echipa. Și adună mai multe frustrări și e o presiune mai mare pe ei de a se recupera. Și faptul că pierd bani și reintegrarea în joc și asta îi presează. Antrenorul îi presează, echipa îi presează. Sunt mai joviali și parcă trec mai repede prin situație, dar totodată mi se pare că au o presiune mare. Mai ales că intră într-un efort foarte intens pe teren.
- Care e cea mai frecventă accidentare cu care vin aceștia la tine?
- Mulți au probleme la nivelul genunchiului, poate ligament rupt sau menisc sau tendon, tendon ahilean de multe ori.
- Știi că cei de la FCSB și nu numai își trimit jucătorii în Serbia, la Mariana Kovacevic, cea pe care o supranumim vraci. Ce părere ai despre asta? Ce le face ea acolo de fapt?
- Din câte știu eu, este specializată fix pe afecțiunile pe care ei le au și atunci e clar că dacă te duci la un om care s-a axat doar pe asta și în câmpul ei vizual este doar asta, e clar că este foarte informată și găsește soluțiile mult mai rapid și mai din scurt. Și eu lucrez acum într-o echipă cu domnii doctori de la FCSB, deci acum în echipa cea nouă e posibil să ne facem și noi vraci și să-i ajutăm. Ha, ha, ha!
- Dar ce părere ai despre termenul ăsta de vraci? Sunteți cu adevărat niște vraci voi, kinetoterapeuții?
- Păi, unii poate avem niște puteri de astea de nu știm noi, că mai aud ideea de "faci minuni" și că "ai mâinile de aur". Om fi și vraci, cine știe?, avem vreo superputere, dar cred că dincolo de vraci, e efectiv faptul că ești foarte informat și că te duci la foarte multe cursuri din care îți iei foarte multe informații bune plus experiență.
- Dar care crezi că e secretul? Că pare că îi recuperează foarte repede. Ajung fotbaliști acolo și după câteva zile se întorc ca noi.
- Păi, e secret, ea îl știe. Cred că dacă o să am vreodată ocazia, uite, o să mă duc să zic că vreau să fac voluntariat să văd și eu acest secret. Ceva face. Uite, mi-ai dat așa de gândit, o să mă informez și dacă aflu secretul vi-l spun. Nu știu ce să zic pentru că, în general, terapeuții și dacă dau informațiile în online nu o să le dea niciodată sută la sută.
- Se discuta că lucrează cu placentă de cal...
- Da, care este foarte bună. Dar repet, ți-am zis: nu știu dacă doar atât! Pentru că suntem și foarte diferiți. Eu pot să-ți zic ție tot ce fac și tu să fii terapeut. Și e foarte posibil să nu ai aceleași rezultate ca mine, deși lucrezi identic. Este vorba de vibe-ul pe care îl dai, încrederea pe care o dai omului cu care lucrezi, siguranța, faptul că ei se duc acolo că știu că s-a tratat toată lumea sigur. Sunt mai mulți factori. Trebuie să fii și un bun psiholog.
- Deci și aici trebuie să fii psiholog?!
- Pff... Trebuie să fii superpsiholog! Trebuie să ai grijă și la exprimare. Adică dacă tu îi spui unui sportiv: "Băi, nu știu dacă rezistă corpul tău să intri în teren" e una. Alta e: "OK, hai să ne recuperăm, hai să lucrăm la asta și când ne apropiem de joc, vedem în ce stadiu ești". Sună diferit. Nu-l ții în stres, nu-l ții în frică, nu-l ții în panica aia că nu mai revine. Deci e foarte diferit!
- Dar tu le recomanzi să apeleze la un mental coach?
- Da. Mi se pare crucial. Unde este cazul, le recomand să meargă și la un psiholog. Dar de cele mai multe ori suntem un mental coach, pentru că ne întâlnim și suntem unu la unu în fiecare zi pe un termen destul de lung. Ei vin tot timpul, o dată sunt cu mindset-ul bine, o dată sunt foarte jos. Astăzi îmi revin, mâine nu-mi revin, astăzi parcă mă doare, mâine nu mă mai doare și tu trebuie să fii liniar. Indiferent de problemele tale. Le lași la ușă. Nu contează ce stare ai tu.
- Cât de important este să un mental coach, mai ales că treci prin multe ca sportiv?
- E cel mai important! Este esența tuturor lucrurilor și nu vorbim doar de sport. Refuzăm ideea de mental coach, refuzăm uneori ideea de psiholog pentru că noi credem că putem să gestionăm. Dar chiar e esențial din punctul meu de vedere dacă vrei să faci performanță și dacă vrei să treci peste niște etape dificile fără să te afunzi din nou în ele, poate când chiar nu ai nevoie. Adică e foarte important, părerea mea.
- Tu ai avut vreun moment în care te-ai simțit atât de low încât ai vrut să renunți?
- Unul?! Am avut o grămadă! Am avut și accidentări foarte grele din care credeam că n-am să-mi revin vreodată. Am avut etape în care încercam să înțeleg de ce mai fac asta și mi-era greu pentru că simțeam. Poate aveam un an în care nu-mi ieșea nimic, deși munceam triplu. Și nu-mi găseam motivația.
- Și cum ai depășit momentele?
- Antrenorii tind să zică: "Stai că nu e ce trebuie, nu e bine, nu-ți iese". Nu mai știi dacă faci pentru antrenor, pentru club, nu te regăsești. Și e foarte bine să fie cineva acolo care să-ți explice, să te facă să înțelegi că și etapele astea contribuie la performanța ta și că sunt și faze de platou. Nu poți să te duci doar în sus. Sau și faze joase. Și mulți nu ies din etapele alea. Adică foarte greu îți revii după accidentare, după ce, nu știu, ai un deces în familie și apoi trebuie să concurezi... Ce faci? E un consum foarte mare pe care trebuie să-l gestionezi.
- La tine care a fost cel mai dificil moment din carieră până acum?
- Au fost foarte multe, sincer.
Mari Fica și cel mai grav accident din cariera de sportivă: „A căzut cabina de sticlă a dușului peste mine! Am concurat cusută”
- Unul care poate te-a marcat? Peste care poate n-ai trecut atât de ușor?
- Sunt multe. Hai să zicem că unul dintre ele a fost când am avut o accidentare destul de gravă pe un fond de epuizare. Munceam 12 ore pe zi ca să pot să mă susțin financiar și să-mi susțin și niște cursuri de pregătire la clinică. Dormeam la clinică pentru că se închisese și locul în care stăteam. Și, totodată, în următoarea zi, mi-am făcut un duș și a căzut o cabină de sticlă pe mine și m-a tăiat. Și eu în două zile trebuia să concurez într-un campionat!
- Aoleu! Nu cred...
- M-am dus, m-am cusut, am concurat așa, am venit pe un loc patru pe care l-ai considera un eșec total că ești la limită. Și încercam să înțeleg că e OK, e loc patru, dar uite în ce condiții! Și tăiată, și epuizată, și cu pacienți la domiciliu, du-te din casă în casă, la om.
- Extrem de complicat, extrem de greu de gestionat.
- A fost o etapă de-asta de încercam să înțeleg de unde să mai găsesc puterile să pot să fac asta. Și nu înțelegeam, pentru că nu voiam să renunț nici să-mi fac cursul că nu înțelegeam de ce nu pot să aștept până la anul. Dar simțeam că pierd oportunitatea. Asta a fost o etapă foarte, foarte grea de durere fizică, eram cusută peste tot, de epuizare, că nu puteam să dorm...
- Dar....
- Aveam, efectiv, dureri plus șocul emoțional că am avut accidentul respectiv și dezamăgirea faptului că am venit pe locul patru. Și am încercat să mă adun puțin, am stat puțin cu mine... Eu n-am avut un mental coach, ceea ce ar fi fost de o sută de ori mai ușor.
- De-asta e important să fie acolo la momentul necesar.
- A trebuit să înțeleg că un loc patru pe fondurile astea e de zece ori mai bine decât un loc 1 când vii odihnit. Și doi, o să apreciez cursul ăsta și o să aplic ce-am învățat aici pentru că știu cât m-am chinuit să-mi strâng bani să-l fac încât o să mă duc să arăt tuturor pacienților ce-am învățat, pentru că am tras să-l fac! Și am zis OK, hai să-mi iau părțile astea, dar aici așa am fost construită eu.
- E greu....
- E foarte greu să ieși din negativ, să vezi partea aia mică, frumoasă. Adică aș minți să spun că sunt tot timpul așa, sus. Cedez, doar că e o zi, două. După care mă adun un pic să înțeleg ce greșesc și îmi revin. Dar nu știu dacă toți pot să iasă din zona aia.
- Dar în momentul ăla când erai cusută, obosită și toate cele, să înțeleg că nici măcar nu s-a pus problema să nu te mai duci la acea competiție?
- Asta nu am făcut-o niciodată! Nu mi-am pus problema să nu mă duc. Eu când am văzut-o, am zis: "Mamă, cum fac acum?". Și m-am dus la doamna aia, i-am zis să mă coasă cu ață albastră că alergam îmbrăcată în albastru. Mă gândeam cum fac.
- Sacrificii pentru ceea ce-ți plăcea să faci.
- Adică încercam să mă gândesc cum să compensez. Cum să alerg... Să mă încălzesc mai bine. Știu că m-a sunat antrenorul atunci și a zis: "Mai bine nu alergi decât să fii dezamăgită, mai bine stăm". Dar nu-ți vine, când știi că ai muncit foarte mult să ajungi acolo, să renunți pentru atât.
- Aici e vorba de pasiune!
- Și eu ziceam: "Dar e doar o cusătură, nu e crampă sau ceva". Și, da, nu exclud, n-am exclus niciodată... Am entorsă, mi-am pus repede gheață, mi-am găsit soluții și m-am dus la job. Adică nu am stat acasă. Am stat pe scaun, dar m-am dus. Deci nu exclud.
- Este mai dificil sportul individual din punct de vedere mental?
- Eu cred că da. Plus și minus, dar ai o presiune mai mare asupra ta. E focusul mai mare pe tine când concurezi, clar. Și e mai nasol să te dezamăgești pe tine când nu îți iese ceva... Tu poate ai avut un joc bun, de exemplu, dacă ești în echipă, dar a dat ăla pasă proastă. Dar pe de altă parte, te și frustrează dacă tu ai jucat bine și din cauza nu știu cui ai pierdut. Dar cred că e o presiune mai mare. E o luptă continuă cu tine. E mai greu.
Mari Fica, despre avansurile pe care le primește: „Mamă, dar ce picioare ai! Și eu aș vrea picioare ca ale tale”
- Pe fotbaliști i-ai simțit mai low nu doar punct de vedere mental? Ci și pentru că au probleme în echipa respectivă?
- Eu am o altă viziune legată de sportivi, de fotbaliști de exemplu. Poate mai empatică în sensul că mie mi se pare foarte greu să fii pe un ditamai terenul, să alergi 90 de minute. Să fii tot timpul focusat și concentrat la joc și să intuiești ce face ăla și ce face ăla și ce face ăla și ce face ăla. Să te distragă din alergare un coleg, să tragă de tine și să fie niște oameni în tribună care te văd wide și văd direct jocul așa, panoramic și zic: "Nu l-a văzut p-ăla din spate". Plus că mie mi se pare foarte greu ca efort să sari, să lovești, să tragă de tine, să cazi, să te ridici...
- Da, dar...
- Și, totodată, când se accidentează să zică oamenii: "Aaaa, slab ăla, nu mai joacă, nu mai e ce a fost!". Mie mi se pare că vin destul de dezamăgiți că nu li se înțelege situația că este și o muncă, și un sport, și o meserie. Nu e doar un joc pe care oamenii îl văd la TV! Mie, personal, mi se pare foarte greu ce fac ei. Că se joacă, că au gașcă, e altceva. Dar e o pregătire fizică constantă și, în plus, atenția la joc. Adică eu doar alerg, dar ei trebuie să fie atenți și la joc. Și da, îi văd foarte foarte low și mi se pare că e foarte greu ce fac.
- Ai sesizat cumva că accidentările pentru care vin la tine sunt și din cauza unei pregătiri precare?
- Da, pentru că sunt mulți care sunt talentați și se bazează pe treaba asta și nu înțeleg că o bază foarte bună de pregătire și o biomecanică foarte bună, o biomecanică corectă îi ajută să prevină niște accidentări pe viitor. Nu știu, un abdomen bine lucrat și definit te ajută să nu îți cedeze chiar și inghinalul, dau un exemplu. Mulți nu fac extra pregătirea, nu o iau atât de în serios și se bazează că sunt talentați. Asta e peste tot, și la noi.
- La tine a încercat vreunul dintre ei să treacă bariera asta de medic - pacient?
- Aaa! Da, dar n-a reușit nimeni. Era tot timpul replica: "Mamă, dar ce picioare ai! Și eu aș vrea picioare ca ale tale". Eu fiind atletă. Eram mult mai definită și mai lucrată. Ține mult de cum te prezinți. Eu m-am prezentat foarte profi de fiecare dată și nu s-a pus niciodată problema ca vreunul dintre ei să...
- Să depășească bariera asta.
- Se mai întâmpla, erau străini, vorbeau în spaniolă despre mine și le spuneam că știu. Adică după ce știau că nu au cu cine, emanau foarte mult respect.
- Dar care a fost poate cel mai penibil moment pe care l-ai trăit din punctul ăsta de vedere?
- A fost foarte amuzant. Țin minte că eram într-o clinică și aveam niște colanți portocalii, iar eu nu suport ideea de a lucra atât de extravagant. Dar aia era uniformă în ziua aia și mi se vedeau picioarele mai definite. Lucram la un sportiv și vorbea cu celălalt coleg în spaniolă și zicea: "Wow, ce picioare are!". "Da, dar uite cum arată!". Eu îi ascultam și la final le-am zis: "Știți, eu înțeleg spaniolă...". Și au zis: "Mi-e rușine să mai vin mâine". Din astea au fost. Amuzante, nu exagerate.
Experiența de la Survivor: „A fost mai dificil mental și de acceptat că tu nu mai ai control asupra corpului”
- În urmă cu doi ani, ai ajuns și la Survivor. Cum s-a întâmplat? Cum ai ajuns acolo?
- Destul de random. Am niște prieteni care au fost și la Asia Express. Mi s-a părut tare experiența și am zis că vreau și eu. La ce? Merg la Survivor. Părinții se uitau la Survivor. Eu nu. Și m-am înscris și am zis că vedem ce-o fi. Și n-am mai luat în considerare faptul că voi merge, adică nu am stat să mă gândesc că o să merg sau nu.
- Și te-au sunat?
- Am fost sunată într-o zi în care mă duceam la muncă. M-au chemat la casting. Nu m-au luat inițial și am zis: "Eh, aia e! Mă apuc să concurez". Eram cu ale mele. Și după aia m-au sunat dacă mai sunt on to go ca să merg pe parcurs că aveau nevoie de oameni, de sportivi. Așa am ajuns, adică nu-ți imagina că era ceva la care tânjeam enorm, dar mi-am dorit foarte mult ca experiență. Adică am mers pur pentru experiență, nimic pentru expunere, pentru a-mi crește ceva că nu mai aveam nevoie de validări de genul ăsta.
- Dar cum a fost acolo din punct de vedere sportiv? Mai dificil decât antrenamentele pe care le făceai tu?
- Mai dificil mental și de acceptat că tu nu mai ai control asupra corpului, de fapt asta a fost. Hai să zicem mental că, na, eșecuri ai în sport. Dar să accepți că oricât ai vrea tu să-ți controlezi corpul, nu mai poți, ăla e greu de acceptat.
- Ai simțit asta, nu?
- Da... Că făceai o ruptură musculară din nimic, că nu te hrăneai. Și atunci, oricât de mult, de bine ai vrea tu să alergi sau să te concentrezi, dacă tu n-ai mâncat... Nu mă puteam concentra, adică eu voiam să arunc bine, dar vedeam blurat. Și e greu ca sportiv să accepți, pentru că, practic, atuul în sportul de performanță e că îți cunoști foarte bine corpul și înveți. Îți știi bine corpul și pe fond oboseală și așa... Acolo era total străin. Erai într-un necunoscut, te surprindea corpul la orice, că nu mâncai, nu te odihneai. Asta era greu de acceptat ca sportiv.
- Știu că ai avut și conflicte cu fetele. De ce sunt femeile atât de rele între ele, Mari?
- Păi, eu știu? Am avut mulți colegi băieți, deci...
- Dar s-a nimerit să fie o ceartă cu o altă concurentă.
- Da. Cred că văd foarte complex lucrurile fetele în general și le apăsa, nu știu, dorul de parfum, dorul de orice altceva. Luau foarte personal lucrurile. Eu preferam să stau cu T.J. Miles și cu Marian Drăgulescu să vorbim despre, nu știu... T.J. mă învăța despre mașini și Drăgulescu despre sport și mi se părea mai interesant. Fetele sunt mai rele pentru că cred că iau mult prea personal lucrurile și sunt afectate de niște chestii pe care eu le consider superficiale. Că, nu știu, nu s-a pieptănat astăzi, chestii de genul ăsta... Care se adună la un moment dat și le fac să devină mult mai urâcioase.
- Per total, cu ce ai rămas după această experiență?
- Să învăț să spun "nu" la ce nu-mi convine și sunt mult mai directă și mult mai vocală și aleg mult mai mult pentru mine, nu într-un mod egoist, dar aleg pentru mine. Înainte nu alegeam pentru mine deloc! Și faptul că unii oameni, când nu au, se schimbă total și că sunt foarte multe situații în care un om poate să fie drăguț cu tine doar dintr-un interes personal. Am învățat să înțeleg unde este un interes comun și nu doar un interes de o parte, că acolo asta se întâmpla foarte des. Și să accept că uneori, oricât de mult aș vrea eu, poate corpul meu nu poate și să nu mai stau să îmi justific asta pentru că eu știu cel mai bine cât pot și cum pot.
- Ai repeta această experiență?
- Da, dar aș repeta-o, așa, pentru mine, în sensul să aleg și când să mănânc, nu m-aș mai duce să mor de foame.
- Când te-ai întors de acolo, ai dat iama în frigider?
- Nu neapărat, că în două săptămâni am concurat la Naționale și am zis "OK, hai să mă mențin!". Dar n-a ieșit cum am vrut eu că m-am îngrășat 14 kg din nimic, dezechilibre hormonale... Dar am mâncat șapte pachete de biscuiți în prima zi, recunosc, am dat buzna în ceva. Sunt și foarte multe părți rele, adică din punctul de vedere al degradării fizice, emoționale, îți revii destul de greu. Chiar îți revii greu! Ai destul de multe șocuri.
- În timpul liber ce faci?
- Acum, am început să am mai multe activități în timpul liber față de cum eram înainte, dar în mare parte ies, mă plimb, vizitez. Mai ies cu prietenii, mă mai uit la un serial. Rutina asta de încărcat de baterii. Nu ies în cluburi prea des, ies la o cafea, la o înghețată, mă relaxez.
- Te-ai gândit vreodată ce ai fi făcut dacă n-ar fi fost atletismul și kinetoterapia?
- Mamă, nu știu! Deci ca să înțelegi cât de mult îmi place ce fac, am ales fix ce îmi place să fac! Probabil, dacă nu era kinetoterapia eram îngrijitor de căței. Salvam căței pe stradă, făceam ceva. Salvam animalele și mă jucam cu ele sau aveam grijă de ele. Și dacă nu era atletismul, cu siguranță mă jucam pe la alte sporturi. Dar, clar, mișcare. Nu mă vedeam făcând ceva mai rigid.
{{text}}