Pentru gestul pe care nu trebuia să-l facă față de David Maftei și față de nimeni altcineva, antrenorul Oțelului e acum judecat și condamnat public, călăi fiindu-i tot felul de moraliști și de globaliști nedispuși să țină seama de nimic altceva decât de acel luat de guler de câteva secunde
E riscant dacă în aceste zile scrii fie și o silabă în favoarea lui Dorinel Munteanu. După povestea cu David Maftei, în ochii judecătorilor săi cărora prin vene le curge zeamă morală în loc de sânge, Dorinel n-are dreptul la niciun argument.
Nici că e pe locul doi, nici că a luat Oțelul din liga a treia, nici că e recordmenul selecțiilor în echipa națională, nici că a câștigat atunci, în 2011, campionatul în fața granzilor cu o echipă pe care nimeni n-o vedea mai sus de locul șapte.
Privitul în ochi
Dorinel și-a luat un jucător de guler, pentru că în vâltoarea meciului i se părea că tânărul David Maftei (fotbalist bun, promițător, care va ajunge sus dacă-și va vedea de treabă) nu se uită la el când îi vorbește.
E defectul nostru, al celor de-o anumită vârstă, de a pretinde ca atunci când vorbim cu cineva (mai ales când e vorba despre un interlocutor cu peste trei decenii mai tânăr), acel cineva să ne privească, să ne bage în seamă.
Când discuția e oarecum ierarhică (moraliștii cred că recunosc măcar în sinea lor că la fotbal antrenorul e șeful jucătorilor sau și aici funcționează egalitarismul planetar?), obligația privitului în ochi se accentuează.
Întruchiparea răului?
Dar e clar că, privit sau nu în ochi, Dorinel a greșit. Trebuia să se abțină, iar dacă nu s-a abținut, acum să regrete și să-și aștepte sancțiunea. Însă nu sub forma oprobiului public de care are parte de câteva zile încoace. Din cel mai selecționat fotbalist român, iată-l devenind întruchiparea răului, a sălbăticiei de comportament.
Un anacronic, un perimat (la doar 56 de ani, când alții antrenează având și două decenii mai mult?), un primitiv pogorât în rafinatul mileniu trei din grotele Neanderthalului. Iar comparațiile nu se opresc, călăii moralei își exersează stilul, pregătindu-i cu voluptate osânda.
Cât suntem de egali?
Chiar, ce ar trebui să pățească Dorinel? Să fie exclus din fotbal? Ar fi prea puțin. Frântul pe roată, arderea pe rug, omorârea cu pietre, ruperea cu cămilele ar fi mai aproape de gravitatea faptei, nu?
Eventual într-un ritual televizat, să fie ratingul pe măsură. Esteții care folosesc des cuvinte precum „bullying”, „discriminare” sau „derapaj”, cărora le lucesc ochii când rostesc vocabula tâmpit-milenaristă ”empatie” sunt neînduplecați, cer asprime, indiferent de persoana inculpatului, pentru că, nu-i așa?, toți suntem egali atunci când ne convine contextul, însă ne separăm în gâde și osândit atunci când situația o cere. Pentru binele omenirii, firește!
Sir Alex tot Sir a rămas
Probabil că Dorinel va fi sancționat (în virtutea prerogativelor sale, secretarul general al FRF a sesizat Comisia de Disciplină), dar oare Ferguson a fost suspendat de federația engleză atunci când i-a dat lui Beckham cu ghetele în cap, într-un episod de notorietate universală? N-a fost, tot Sir Alex a rămas!
Dar ne place să cităm din vestici doar atunci când acțiunile lor sunt altele decât ale noastre, ale sălbaticilor levantini care suntem. Când sunt aceleași, le băgăm iute sub preș și ne grăbim către piața publică, unde acum tocmai se unge cu săpun frânghia din jurul gâtului lui Dorinel Munteanu.
{{text}}