„Bătălia de la Santiago”, cea mai sângeroasă partidă din istoria fotbalului: Poliția a trebuit să intervină pe teren de 4 ori!

Campionatul Mondial din 1962. A doua etapă din faza grupelor. 2 iunie 1962, ora locală 15:00. Chile, țara gazdă, întâlnea Italia, dublă campioană mondială la acel moment, pe „Estadio Nacional” din Santiago. Cele 90 minute jucate vor rămâne cunoscute în istorie drept „Bătălia de la Santiago”, denominație ce ne-ar duce mai degrabă cu gândul la o încleștare pe front.

Mai poate fi prezentată și drept povestea a cum doi jurnaliști italieni au inflamat atât de tare spiritele încât partida a ajuns să fie catalogată drept „cea mai mizerabilă demonstrație de fotbal din istorie”.

Groaznicul cutremur din 1960 și omul care nu și-a văzut visul împlinit

În luna iunie a anului 1956, Congresul FIFA lua decizia de a organiza Campionatul Mondial din 1962 în America de Sud, după o pauză de 12 ani, Chile fiind statul desemnat. Cu toate acestea, drumul până la regalul fotbalistic avea să fie unul tumultuos.

Mai 1960. Cu doi ani înaintea turneului final, un cutremur de magnitudinea 9.5, cel mai mare înregistrat vreodată, a zguduit regiunea. Epicentrul a fost în apropierea orașului Lumaco, la aproximativ 570 kilometri sud de Santiago. Urmările au fost catastrofale: între 1.000 și 6.000 de pierderi omenești, mii de răniți, precum și distrugerea masivă a infrastructurii, a locuințelor și a clădirilor publice.

În acest context, planul sportiv trecea în fundal, fiind chestionată capabilitatea chilienilor de a organiza competiția. Cu toate acestea, Carlos Dittborn, ambasador al fotbalului din Chile, șeful Comisiei Organizatorice pentru Mondialul din 1962, a reușit imposibilul.

Deși s-a oferit să înapoieze toate fondurile primite pentru organizararea Mondialului, Jorge Alessandri, președintele „fâșiei” sudice din continent de la acea vreme, a refuzat, motivând că populația chiliană are nevoie de această distragere, iar organizările pentru Mondial ar trebui să continue.

Cu un efort inimaginabil, patru orașe au fost confirmate pentru competiție: Arica, Vina del Mar, Santiago și Rancagua, renunțându-se la alte cinci locații: Antofagasta, La Serena, Valparaiso, Talca și Concepcion.

Deși piedicile au fost considerabile, turneul avea să aibă loc în Chile. Însă, cu o lună și două zile înaintea partidei inaugurale, la doar 38 ani, Dittborn a încetat din viață, cauzele fiind diferite, în funcție de sursă. Unele precizează un infarct, altele o criză acută de pancreatită, ambele având aceeași cauză: efortul enorm pe care l-a depus în organizarea Campionatului Mondial. Nu a a apucat să își vadă cu ochii visul împlinit.

În memoria lui Dittborn, prima reprezentativă a jucat cu o bandă neagră pe echipamente la turneul al cărui „arhitect” a fost. Unul dintre stadioanele competiției, cel din Arica, a fost rebotezat purtându-i numele, iar un turneu amical dintre Argentina și Chile îl onorează.

Cu toate că doar puterea de sacrificiu, travaliul stăruitor și dorința uriașă a chilienilor au determinat Mondialul din 1962 să aibă loc, italienii au inflamat teribil spiritele, criticând în termeni extrem de duri ospitalitatea și condițiile din statul poziționat între Oceanul Pacific și Anzii Cordilieri.

„Locuitorii țării sunt mândri că sunt mizerabili și înapoiați”

Doi dintre jurnaliștii peninsulari trimiși la Mondialul din 1962, Antonio Ghirelli și Corrado Pizzineli au pictat o monstruoasă frescă pentru Santiago, capitala statului și locul de disputare a finalei din 1962, Brazilia - Cehoslovacia 3-1. Iar contextul nu a fost unul prielnic.

Campionatul Mondial a reprezentat un prilej de mobilizare generală în țară, jucătorii primei reprezentative făcând tururi prin regiune înaintea turneului pentru a mobiliza populația și a oferi sprijin moral, în urma teribilului cutremur din 1960.

Mondialul nu mai era doar despre fotbal, despre ce reprezintă acesta, metamorfozându-se într-un veritabil simbol al renașterii, ceea ce au și reușit: să renască din ruinele proprii, literalmente. Deși laudele curgeau din toate părțile globului, italienii, cel puțin doi dintre aceștia, au avut o altă opinie, în antiteză cu opinia general acceptată.

Cei doi jurnaliști italieni, Ghirelli și Pizzinelli, au publicat o serie de articole în „La Nazione” și „Corriere della Sera”, în care prezentau condițiile precare din Chile.

„O mahala în care telefoanele nu funcționează, taxiurile sunt la fel de rare ca soții fideli, o legătură telefonică în Europa te costă o mână și un picior, iar scrisorile ajung în abia cinci zile. Santiago este oribil”, scria Ghirelli, în timp ce Luigi Mario Pizzinelli nota următoarele în „La Nazione”:

Cartiere întregi au căzut pradă prostituției. Locuitorii țării sunt mândri că sunt mizerabili și înapoiați.



Au acceptat să organizeze acest Campionat Mondial în același mod în care Mussolini a fost de acord să trimită forțele noastre aeriene să bombardeze Londra. Capitala are 700 de paturi de hotel.

Declarațiile viscerale ale peninsularilor nu erau întâmplătoare, contextele fiind multiple: rivalitatea fotbalistică dintre europeni și sud-americani sau tensiunile politice în contextul Războiului Rece (un deceniu mai târziu, primul marxist ales președinte în democrațiile din America Latină a fost în Chile, Salvador Allende, personaj extrem de apropiat de Uniunea Sovietică, în timp ce Italia era una dintre forțele blocului Vestic. De notat că diverse mișcări socialiste erau prezente încă de la începutul anilor 1960 în Chile, concomitent cu organizarea Mondialului).

Înaintea primei atingeri de balon de la „Campeonato Mundial”, cei doi jurnaliști s-au văzut nevoiți să părăsească țara, în timp ce presa din Chile ieșea pe contraatac, numindu-i „drogați”, „mafioți” și „fasciști” pe italieni.

Chile, fieful „Diavolului șchiop”

Campionatul Mondial din 1962 a fost a șaptea ediție organizată de FIFA. A avut loc între 30 mai și 17 iunie. 16 echipe au participat, fiind împărțite în câte patru grupe egale.

Brazilia a câștigat turneul, după o finală cu Cehoslovacia, scor 3-1, Garrincha, poreclit „Diavolul șchiop”, strălucind pe toată durata turneului. Chile și Italia au fost plasate în Grupa a 2-a, alături de Germania de Vest și Elveția, organizatoarea turneului din 1958. În prima rundă, chilienii s-au impus cu 3-1 în partida de deschidere contra Elveției, în timp ce peninsularii au remizat alb cu nemții.

Pe 2 iunie, de la ora locală 15:00, Chile și Italia aveau să se întâlnească pe Estadio Nacional, în fața a 66.057 spectatori.

Chile - Italia, simfonie violentă pe cea mai mare scenă a fotbalului mondial

Desfășurarea partidei a fost una haotică, schițând un tablou de emoție pură. Stadionul, scăldat în soare și umplut până la refuz de fervenții fani chilieni. Tensiunea se simțea în aer, cu mult înaintea primului fluier al „cavalerului în negru”.

La Santiago, un microcosmos al tensiunii pe axa Chile - Italia „furase” rolul de protagonist al meciului în sine.

În transmisiunea televiziunilor britanice, ținând cont de faptul că înregistrările partidelor ajungeau la distanță de două zile în Albion, David Coleman, trimisul BBC în America de Sud, ca un cuvânt-înainte, a oferit un avertisment celor ce aveau să urmărească partida.

Bună seara! Partida pe care urmează să o vedeți este cea mai prostească, îngrozitoare, dezgustătoare și rușinoasă demonstrație de fotbal din istoria jocului. Chile - Italia, prima oară când cele două se întâlnesc.



Să sperăm că va fi și ultima dată. Dacă va supraviețui Campionatul Mondial în forma actuală, trebuie luate măsuri împotriva unor echipe care joacă în asemenea mod!



- David Coleman, corespondent BBC

Încă din primele zeci de secunde ale partidei, orice soi de tactică specifică respectivelor vremuri a fost aruncată pe fereastră. Un puhoi de fotbaliști invadau spațiul în care se afla mingea, trei faulturi serioase fiind comise în primele două minute de joc.

După doar opt minute, Giorgio Ferrini, mijlocașul lui Torino, poreclit „Barajul”, a fost eliminat după o intrare asupra chilianului Honorino Landa. Fotbalistul „Il Vecchio Cuore Granata” a refuzat să părăsească terenul, fiind nevoie de o escortă de polițiști pentru a îl determina pe acesta să se conformeze celor dictate de oficialul Ken Aston.

Până la introducerea schemei colorate a cartonașelor, avertismentul verbal ținea loc de „galben”, în timp ce „roșul” era substituit de simpla eliminare. „Unul dintre cele mai dizgrațioase spectacole pe care le-am văzut vreodată!”, exclama comentatorul partidei. La câteva minute distanță, Leonel Sanchez i-a aplicat un croșeu de stânga direct în figură lui Humberto Maschio, însă arbitrul nu a fost pe fază.

Sanchez a scăpat de eliminare și a doua oară, când i-a aplicat un procedeu similar și lui Mario David, fundașul dreapta italian. „Unul dintre cele mai dulci croșeuri de stânga pe care le-am văzut. David este la pământ”, spunea comentatorul.

Fotbalistul „Diavolului” milanez la acea vreme a încercat să își ia revanșa în fața lui Sanchez, canalizându-și loviturile de kickbox. Minutul 38. Italia rămânea în nouă oameni.

Au urmat nenumărate meleuri, alte trei intervenții ale forțelor polițienești, intrări care astăzi ar veni de la sine cu multe etape de suspendare și... nici măcar o altă eliminare!

Mai mult, în două rânduri, arbitrul a intervenit pentru a-i despărți pe jucători, care duseseră lupta la sol. În ultimul sfert de oră al partidei, au răsărit și golurile. Jaime Ramirez, cu capul, profitând de o gafă în axul defensiv italian, a deschis scorul, iar Jorge Toro a consemnat victoria gazdelor, după un șut în forță de la distanță.

Italia a fost eliminată în faza grupelor. Chile a mers în „sferturi”, unde a trecut și de Uniunea Sovietică, scor 2-1, însă a cedat în fața Braziliei în semifinale, 2-4. Cu toate acestea, gazdele competiției s-au resemnat cu „bronzul”, după 1-0 cu Iugoslavia în finala mică, gol Rojas.

Chile - Italia 2-0, partidă integrală:

„Bătălia de la Santiago” va rămâne un memento atemporal al manierei în care barierele culturale ale peisajelor unor națiuni pot reverbera în evenimentele petrecute la firul ierbii. Un tablou între noblețe și brutalitate.

Chile - Italia, sursă de inspirație pentru inventarea cartonașelor galbene și roșii

Ken Aston, „centralul” partidei dintre Chile și Italia, s-a retras după Mondialul din 1962 din activitate, în urma unei accidentări la tendonul lui Ahile, însă a făcut parte din Comitetul de Arbitri al FIFA pentru următorii opt ani, patru din poziția de președinte, având misiunea de a dirija „cavalerii în negru” la edițiile din 1966, 1970 și 1974 ale Campionatului Mondial. Din această poziție, a avut un impact semnificativ asupra fotbalului modern.

Partida de la Santiago, prin prisma numeroaselor brutalități de la firul ierbii, i-a plantat incipient ideea de avertismente clar definite. Aceasta s-a materializat în urma unei partide dintre Anglia și Argentina, contând pentru turneul din 1966. Jack Charlton a fost avertizat de către arbitrul german Rudolf Kreitlein, însă fotbalistul „The Three Lions” era în dubii privind avertismentul, despre care a citit în presa locală.

În timp ce conducea dinspre vechiul Wembley către Lancaster Gate, un cartier londonez, având în minte confuzia creată, i-a venit ideea culorilor cartonașelor, în timp ce aștepta la un semafor de pe strada Kensington! Era convins că un limbaj coloristic ar transcende orice soi de barieră lingvistică.

Ajuns acasă, i-a explicat brevetul Hildei, soția sa, care i-a adus două cartonașe din hârtie colorată, pe care le-a tăiat pentru a îi încăpea în buzunarul de la cămașă, luând astfel viață sistemul modern de cartonașe. Acesta a fost folosit întâia oară pentru Campionatul Mondial din 1970.

La partida inaugurală a respectivului turneu, Mexic - URSS, Evgeny Lovchev, fotbalist la Spartak Moscova la acea vreme, a devenit primul jucător care a văzut cartonașul galben.

Radu Nunweiller a fost primul român care a văzut cartonașul galben, în România - Cehoslovacia 2-1, de la Campionatul Mondial din 1970.